Skip to content

In Tara Dacilor vine iarna

28/12/2009

Daca imparatul Traian nu a putut sa-i dezlipeasca pe daci de munti, a reusit societatea de azi. Ultimii urmasi ai dacilor si-au parasit pentru totdeauna casele, si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si coboara, invinsi, din muntii lor

In cautarea zidului ascuns
In Muntii Orastiei, nu departe de cetatea Piatra Rosie, deasupra satului Cioclovina, porneste un zid urias, lung de 2,5 kilometri, construit de dacii lui Decebal pe creasta unui munte, pentru a inchide accesul dusmanilor spre capitala lor. Cartile spun ca localnicii il numesc Troianul. Perpendicular pe acest zid se mai afla alte peste 30 de ziduri si cateva bastioane, formand un pieptene gigantic. Inaltimea zidului era de cativa metri. Astazi, zidul e doborat si zace ascuns in padure, sub covor de frunze de fagi. Putini localnici stiu de existenta lui. Nu e inclus in nici un traseu turistic, iar cercetatorii nu pomenesc aproape niciodata de el. Am pornit in cautarea lui si a cetatii de la Piatra Rosie, intr-o zi de toamna tarzie.
*
E ora sapte dimineata.

In Tara Dacilor vine iarnaDrumul pe Valea Luncanilor
 

Drumul spre Luncani se desface din Calan. Pana la Bosorod e asfalt, apoi mergi numai pe spinarea colbuita a pamantului. Valea Luncanilor unduieste printre palcuri de brazi intunecati care strapung ruginiul fagilor. Trei copii cu caciulite colorate merg veseli pe drum: mai e mult pana la scoala. Primul satean pe care il intalnesc sta pe o banca de lemn, pe marginea apei. Banca se sprijina intr-o parte pe un picior de lemn, in cealalta pe trunchiul unui copac. Sateanul sta cu picioarele incrucisate si manile in buzunare si tine langa el o nuia si o secure. Il intreb de Troian. N-a auzit. N-a auzit de nici un zid. De trunchiul copacului e agatata o cana galbena de metal. Aerul diminetii e limpede si taios, soarele de toamna e palid. Nori grosi se strang in preajma lui. Drumul se misca inainte, ca o vietate obosita ce-si taraste trupul prin praf. Nici tipenie de om. Dupa cale lunga de mers, coteste brusc spre dreapta si urca cu iuteala. La cotitura isi fac veacul patru-cinci case marunte, pazite de o haita de caini. O femeie tanara si slaba imi iese in intampinare. O intreb de ce sat tin casele astea. „De Cioclovina”, spune femeia. „Dar Troianul pe unde vine?” Nu a auzit. „Dar batranii din sat?” Nu crede sa stie cineva de Troian, ca ar fi auzit si ea. Nu stie de nici un zid mare care sa treaca pe deasupra satului si a pesterii. Cainii hamaie agitati. Urc panta abrupta ce duce la pestera Cioclovina. In drum, dau de un cioban tanar ce pazeste o turma de oi, toate albe, numai una neagra, cu coada pe jumatate alba. Sta sprijinit in toiag si are pe umar o desaga din lana colorata. Nu, nu a auzit de Troian, nu stie de nici un zid, de nici o cetate dacica. Norii se ingroasa tot mai tare. Soarele mi-a intors spatele. Incepe sa ploua. In luminisul marunt din preajma pesterii sta lungita o masa de lemn cu banci si cu acoperis. Ma adapostesc de ploaie. Stiu din carti ca zidul incepe undeva deasupra satului si deasupra pesterii, deci ar trebui sa urmez cararea lata care iese din luminis si urca spre stanga, prin padure. Dar ploua incet, muntii sunt imbracati in ceturi si, fapt ciudat, nimeni nu stie unde e Troianul. Ma gandesc ca poate e un semn ca trebuie sa ma intorc. Poate nu a venit vremea. Dar daca e o incercare? Daca Zamolxe din inalturi imi pune la incercare credinta si vointa? Poate ca in astfel de locuri ferite si anevoioase nu ajung decat cei care vor cu adevarat.
Imi pun pelerina si pornesc neabatuta la drum. Ploua cu ceata, dar ploaia e moale si marunta, mai mult mangaiere decat sfichiuiala, mai mult lacrimare decat burnita. Desi e dimineata, e o lumina de dupa-amiaza, eterna, din afara timpului. Tin cararea prin padure, sus, tot mai sus, pana ajung intr-o poiana intinsa. E prea multa frumusete, prea mult dans de culori tomnatice… Codrii aburiti de ploi imbratiseaza din toate partile poiana. Nu e frig, nu bate vantul, nu simt ploaia. Mai mult o aud si imi pare ca din inalturi, un zeu plange infundat, cu capul in palme si nu-i inteleg tristetea si tanguiala.

Vremea cand radea pamantul

Strabat zaristea sub ploaia marunta. Cativa meri scuturati, cu scoarta innegrita si ramurile strambe, inchipuiesc un dans nebunesc in ploaie. Trei cai cu spinarile ude pasc slobozi intre pomi. Cararea se pierde in iarba jilava si nu mai stiu incotro sa o apuc.

In Tara Dacilor vine iarnaPoiana
 

La capatul poienii se zareste o pata intunecata intre ceturi: o casa. Ma indrept intr-acolo. In gradina casei, doi barbati scot cartofi din pamant, cu mainile pline de noroi. Cel mai in varsta lasa din palma doi cartofi naclaiti si vine la gard. Il cheama Roman Miclaus. E localnic. Casa e-a lui. Si pamantul. Mult pamant, pamantul mosilor si stramosilor lui, dar el n-a mai putut sta acolo, in munti. A coborat in vale. Casa e parasita acum. Doar pentru pamant mai vine, cand e nevoie, sa-l munceasca. E necaz mare, ca nu mai castigi mare lucru, nici pe vite, nici pe roade. Vocea barbatului se inmoaie. Timpurile-s rele pentru taranii din satele de la munte. Si-a lasat casa, pamantul nu mai rodeste ca altadata, statul nu-i ajuta cu nimic. Au ajuns de n-au din ce trai. Ba si mai rau, de cand s-a facut rezervatie naturala in munte, nu mai poate lua nici un vreasc din padurea care a fost intotdeauna a lor si pe care au ingrijit-o ca pe ochii din cap. Pe ei nu i-a intrebat nimeni cand s-a facut rezervatia. Nu i-a despagubit nimeni cu nimic. Vorbeste cu naduf si gesticuleaza cu palmele murdare si muncite. Are peste 70 de ani, dar arata mult mai tanar. Ploua fara incetare, iar eu il intreb de daci si de zidul Troian. Nici el nu a auzit de Troian, dar imi arata cu mana spre cel mai inalt varf de munte, inspre apus: Varful lui Traian. Acolo s-au batut dacii cu romanii. Acolo si-au facut dacii un zid mare, din pietre albe. Erau viteji tare dacii. Si destepti. Imi spune sa ma intorc din drum, in poiana, sa tin cararea, sa urc pe coama muntelui din fata, apoi imi arata cu mana saua dintre doua culmi.

In Tara Dacilor vine iarnaRoman Miclaus
 

Acolo e alta poiana. Dupa ce o strabat, o sa dau de un drum care duce la Varful lui Traian. Si acolo o sa vad ziduri vechi, de piatra. Nu stie daca ala e Troianul, dar acolo sigur s-au batut dacii cu romanii. Ii multumesc si plec. Fac drumul inapoi, spre capatul poienii, cautand cararea ce duce in munte. O femeie trece alene prin ploaie, tinand de capastru doi cai, unul alb, unul negru, incarcati cu desagi. Imi raspunde la salut, schimbam cateva vorbe de parca ne-am cunoaste de cand lumea, apoi imi zice, ca trezita dintr-un vis: „E saracie mare, mama, nu mai e ca pe vremuri, cand era atata rod, ca radea pamantul”. Si pleaca mai departe, ca si cum si-ar fi spus replica pe scena si rolul ei s-a incheiat. Ma mir din nou cat de frumos si simplu vorbesc taranii. Fara inflorituri. Au un firesc in vorbire pe care noi, ceilalti, l-am pierdut, asa cum un copil isi pierde inocenta. Ceea ce pentru noi este figura de stil pentru un om al pamantului este lucru curat, firesc: cand e recolta buna, pamantul rade. Rade de-adevaratelea. Iar acum…
Cararea mea tot nu se vede in iarba. Ma uit spre munte si zaresc, intre sirurile de brazi, un fagas. Pe acolo trebuie sa fie suisul. Incep sa urc. Cerul plange, pamantul plange.

Locul unde timpul curge inapoi

Nu ma bate gandul nici o clipa sa ma intorc. Nu mi-e frig, nu mi-e cald, nu simt oboseala. Ma afund in noroi pana la glezne, intr-un urcus din ce in ce mai abrupt, printre brazii napaditi de licheni. Ma agat de pietre si de radacini. Ma agat de stropii de ploaie, care parca ma iau pe aripile lor si ma urca in poiana. De sus, din luminis, lumea se vede altfel. Agitatia de zi cu zi, ambitiile, fricile marunte si grijile devin ridicole. Stancile indepartate ale Cioclovinei sunt invaluite in ceata. Aici totul e desavarsit: e liniste, e rai. De pe saua muntelui, restul lumii pare o prapastie uriasa, din care tocmai am scapat.

In Tara Dacilor vine iarnaDrum dacic in cetatea Piatra Rosie
 

Strabat poiana cautand, din nou, cararea. O gasesc repede si merg inainte. Tufe nesfarsite de merisor… Bob cu bob, picurii de ploaie curg pe fructele lor purpurii. Inaintez prin saua muntelui, lasand crestele in stanga si in dreapta. Tin drumeagul inainte, in cautarea zidului ascuns.
Nu stiu cat e ceasul. Lumina e aceeasi ca si de dimineata, cerul e acelasi, ploaia e aceeasi. Un asemenea loc nu poate sta sub vremi, nu poate exista decat in afara timpului. Cararea ma fura tot mai mult, merg vreme multa, fara sa dau de Troian si imi pare, de la un timp, ca nu e drumul cel bun. Dar nu am pe cine intreba. Deodata, mi se pare ca aud un tipat, ca un fel de chemare. Grabesc pasul si in fata mea se deschide o vale adanca, ireala, neteda ca un fund de iaz. O apa strabate valea si se scurge, rupand pamanturile, intr-o pestera. E Ponoriciul. Trei gospodarii dorm in ploaie, ca niste casute de jucarie, inconjurate de gradini si fanete. Stau in fata unui tablou neclintit, parca agatat pe peretele nesfarsit al cerului de toamna. Se aude din nou tipatul. Ma uit in directia din care vine si vad, desprinzandu-se din ceturi, o umbra galbuie. E o femeie ce pazeste cativa porci. Ma intreaba strigand, de la mare departare, unde am pornit pe vremea asta? Ma duc spre ea si o intreb de Troian. N-a auzit. Nici de varful lui Traian. Nici de daci. Nici de ziduri. Ea pazeste porcii. Ponoriciul e parasit. Oamenii si-au lasat casele, gospodariile, si au coborat la vale, in satul Pui. Aici nu se mai poate trai, e prea greu. Cativa porci rozalii cu pete negre forfotesc in preajma ei. Porcareasa e o femeie intre doua varste.

In Tara Dacilor vine iarnaMarioara de la Ponorici
 

Peste imbracamintea neagra poarta doua pelerine, una galbena si una transparenta. Sta acolo, in pustietatea aceea dumnezeiasca si pazeste porcii, in ploaie. Ma intreaba daca stiu cat e ceasul. „Ciudata intrebare”, imi spun. Ma uit la ceasul de pe telefonul mobil: e unu si jumatate. Femeia scoate cu incetineala, dintr-un buzunar, de sub pelerine, o punga invechita, mototolita, iar din punga scoate un ceasornic vechi, de masa, din metal si plastic rosiatic, decolorat. Cu gesturi alene, muta limbile ceasului si invarte cheia, intrebandu-ma absenta: „Cat ai zis? Jumate la doi?”. Apoi ceasornicul dispare inapoi in punga sifonata si in buzunarul hainei, sub cele doua pelerine. Aici timpul, cand nu sta pe loc, curge inapoi. De la ora doua spre ora unu. De la clipa de fata spre inceputuri, spre izvoare. Inapoi, la vremurile in care cerul si pamantul si oamenii radeau. Ne luam ramas bun. O vad disparand, umbra galbuie, spre padure, vorbind cu porcii ei. Dupa ce ma indepartez, mi-aduc aminte ca am uitat sa o intreb cum o cheama. O strig de departe, prin panza subtire de apa ce leaga aerul: „Cum va zice?” „Marioara!” „Marioara si mai cum?”, strig eu fara sa-mi aud ecoul. „Marioara de la Ponorici…”, mai aud, inainte ca femeia sa dispara cu totul in trupul de ceata al vaii.

Promisiunea lui Zamolxe

Dau ocol vaii, cautand un reper, ceva care sa-mi spuna incotro sa o iau. Zidul ascuns trebuie sa fie pe o creasta de munte, iar eu sunt intre creste. Prin dreapta vaii se face un drum taiat in stanca, unde candva a fost cale ferata industriala. Taranul cu cartofii mi-a povestit de drumul acesta care duce peste munte, in satul Pui. O iau pe acolo si mai zaresc cateva adaposturi sezoniere paraginite.

In Tara Dacilor vine iarnaZidul ascuns
 

Cateva oi pasc nestingherite, in ploaie. Mai sus, in padure, se aud talangi. Urc intr-acolo, ca sa vorbesc cu ciobanul. Il gasesc stand neabatut in ploaie, cu mioarele lui. Intr-o mana are un toiag, in cealalta o umbrela. Nu a auzit de Troian. Nici de ziduri dacice. Nici de Varful lui Traian. Imi aduc aminte de Albii, un nume scris pe singura harta pe care vazusem indicat Troianul. Albii figura in apropiere de Troian. Ma gandesc ca poate e chiar o alta denumire a Troianului. Ciobanul se lumineaza. Pai daca am venit dinspre Cioclovina, am venit pe Albii! Trebuia sa intreb de la inceput de Albii, toata lumea stie de ele. Dar Troian?
Ploaia se inteteste, dusmanoasa. Cerul e intunecat, dar linistit. Nu tuna, nu fulgera, nu bate vantul, nu e frig. Soarele s-a retras in alta lume, poate in lumea cealalta, sa incalzeasca sufletele dacilor plecati. Ma intorc pe drumul pe care am venit si ajung la drumeagul ce se desprindea spre stanga si care urca paralel cu Albii. Ma intreb ce-o fi cu numele asta, „Albii”. Suna destul de ciudat. O fi de la „albie de rau”, sau de la „cei albi”? Or fi niste zei albi, sau niste batrani cu pletele ninse, pe care timpul i-a preschimbat in stane de piatra? Drumeagul care ma chemase de la bun inceput, dar nu voisem sa-i dau ascultare, urca grabit prin padure, disparand sub covorul de frunze de fag. Sunt din nou fara carare si nu stiu incotro sa o apuc. Dar iata ca ploaia se rareste pe nesimtite. E deja tarziu si ar trebui sa ma indrept spre vale, ca sa nu ma prinda noaptea in munti. Ma uit imprejur: numai fagi. Ii cer un semn lui Zamolxe, care m-a adus pana aici. In fata mea, copacii urca pieptis o panta abrupta. In varf, printre fagi, se vede cerul, semn ca acolo e creasta. Ma opintesc prin covorul gros de frunze si noroi si urc pana pe creasta. Au trecut deja opt ore de cand am pornit la drum, asta e ultima incercare, ultima ispita, apoi trebuie sa cobor in vale. Urc tot mai repede, aproape gonind, cu pasi mari si sufletul strans. Am ajuns pe creasta. Si de o parte si de alta, pamantul alearga la vale abrupt, cu fagi cu tot. Ajung intr-o mica surpatura, intre pomi. La stanga si la dreapta o carare lata porneste brusc, printre copaci. Pentru prima data de cand am pornit la drum, ploaia s-a oprit. Ceata se rostogoleste in valatuci desenati limpede: rotocoale albe, ca scapate din mana cofetarului ce tese vata de zahar. In cateva clipe, aerul se curata si privelistea se limpezeste.

In Tara Dacilor vine iarnaPiatra Rosie
 

De o parte si de alta a cararii, trunchiurile ude ale fagilor, innegrite, drepte, paralele, par o armata de tineri voinici gata pentru ultima batalie. Merg mai departe, cu senzatia ca ceva nu se potriveste la acest peisaj. Sunt pe un drumeag suspendat pe creasta. Ce fel de carare e asta? Si, dintr-o data, ma luminez: sunt pe zidul ascuns al dacilor. Nu mai ploua. Zidul e acoperit de frunze, dar uneori se vede piatra. Calupuri mari, din piatra alba, tocita. Am ajuns pe Troianul. Sunt pe capatul lui de deasupra satului Cioclovina. Pe masura ce inaintez, zidul creste in inaltime, ajungand la doi metri. As vrea sa strabat cei doi kilometri si jumatate mergand pe zid, sa vad cum dacii au zidit muntii, sa vad cum au legat crestele intre ele, dar timpul nu ma lasa. Vine seara. Totusi, dorinta mi-a fost implinita si am ajuns unde-am vrut. La zid. Zamolxe mi-a implinit dorinta. In tara dacilor e toamna tarzie. Dar cerul nu mai plange. Ma gandesc ca asta e un semn, o promisiune din partea marelui zeu, ca va veni, intr-o buna zi, si primavara.

Vremea dacilor

E dimineata. Soarele s-a intors din lumea de dincolo. O iau din nou la drum, spre cetatea Piatra Rosie, aflata la mica distanta de zidul ascuns. Acum, Valea Luncanilor mi se pare atat de familiara, de parca as fi trait acolo nu o viata, ci mai multe. Piatra Rosie se inalta singuratica, in stanga drumului. E o stanca semeata si este, intr-adevar, rosie. Unii spun ca de la oxizii de fier care coloreaza pamantul si pietrele in tot tinutul. Altii, ca e sangele pamantului: atat de mult au suferit dacii cand romanii le-au luat tara. O sageata rosie si un triunghi rosu te trimit inselator inainte, pe vale. Nici un indicator spre stanga, spre piatra insangerata. Nici un semn catre un monument intrat in patrimoniul mondial sub egida UNESCO. O iau la stanga si urc pe pietrele alunecoase in graba, cu neliniste. Mi-e dor sa vad cetatea de la Piatra Rosie, desi nu am vazut-o niciodata pana acum. Poate am vazut-o in vreun vis. Poate mi-am inchipuit-o prea mult. Inainte de poarta cetatii, treci prin curtea unei case. Ma gandesc ca trebuie sa fie tare ciudat ca drumul spre cetate sa treaca prin curtea ta. Casa e parasita. Cusca cainelui e goala, gradina e napadita de buruieni, gardul prabusit in cateva locuri. In livada, sub un par, se vede o fantana. In departare se zareste o alta fata a Varfului lui Traian. Cum iesi din curtea parasita, intri in cetate. Urcusul este dureros. Pietre verzi, imbracate in muschi des, impanzesc padurea de fagi crescuta peste obrazul cetatii. Marele drum pavat, care se mai vede si acum, urca pieptis pana pe platou. Acolo sunt stapani doar mistretii si uitarea. Zidurile au disparut demult, sub haina groasa a ierburilor. Scaieti, buruieni de tot neamul, apa baltind ici si colo si pamant scurmat de fiarele padurii, asta e tot ce se mai poate vedea la Piatra Rosie.

In Tara Dacilor vine iarnaFemeia cu caii
 

Acolo, candva demult, in vremea cand pamanturile dansau in hora cu cerurile, a fost cuibul de vulturi al dacilor. O cetate mandra, zidita pe varf de munte, inconjurata din toate partile de prapastii. Iar cand a venit jalea si prapadul, nu a mai ramas piatra peste piatra in calea furiei romanilor. Oamenii locului au inrosit si cerul si pamantul cu sangele lor. Unii si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si au plecat, nadajduind sa se intoarca intr-o zi, daca vremurile vor fi mai bune. Altii au ramas cu radacinile adanc infipte in pamantul lor rosu. Au ramas sa-si creasca animalele, sa-si cultive pamanturile, sa-si ingrijeasca padurile. Clipele au trecut repede, s-au transformat in veacuri, iar cei ce locuiesc in Valea Luncanilor se stiu acolo dintotdeauna. Acolo au vietuit mosii si stramosii lor si nu-si amintesc sa fi venit de undeva, de prin alte parti.
Ultimul locuitor al casei de pe Piatra Rosie a plecat la munca in Spania, impreuna cu nevasta. Pe cei doi copii i-a lasat in grija unei batrane, intr-un sat departe de Luncani. Bunicii si strabunicii lui au trait dintotdeauna la Piatra Rosie. Pamanturile alea sunt ale lor. Cetatea este tot pe pamanturile lor. Intr-un fel, cetatea este chiar la ei in curte. Toti cei din neamul lui s-au nascut si au crescut cu cetatea in curte. Omul a stat la Piatra Rosie pana i-au crescut pruncii si nu a avut unde sa-i dea la scoala. In Luncani este scoala doar pentru clasele I-IV. Dar si pana acolo e destul de departe. Cand au crescut cei mici, au plecat cu totii la vale. Mai urca la casa de la cetate doar din cand in cand. Acolo viata e prea grea. Statul nu-i ajuta, laptele si roadele se vand la pret de nimic, vitele nu mai au valoare. Daca nu mai tii vite, la ce sa mai ai fanete? S-a mai facut si rezervatie peste pamanturile lor, fara sa-i intrebe nimeni, fara sa primeasca despagubiri.
Vorbesc cu satenii din Luncani, despre casele parasite din munti. „Da, da”, spun ei, „multi oameni si-au lasat gospodariile si-au coborat in vale. Tinerii pleaca mai toti, ori la oras, ori in strainatate, la munca. Tinutul se pustieste.”
*
In tara dacilor e toamna tarzie si se pregateste sa vina iarna. Ploua iar, de parca Zamolxe plange infundat, cu capul in palme. Ii inteleg tristetea si tanguiala. Sunt la capatul unui drum printre case parasite, printre pamanturi pustiite, printre oameni uitati de lume. A trecut vremea cand dacii zideau coamele muntilor si le inlantuiau crestele. A trecut vremea lor. Plec din Valea Luncanilor cu sentimentul ca-mi parasesc casa, trecutul si istoria. Stropii de ploaie mi se preling pe fata si nu stiu ale cui lacrimi sunt: ale cerului, ale zeului sau ale mele. In drum spre casa, ploaia se preschimba in ninsoare. Ne asteapta o iarna lunga si grea, ne asteapta uitarea. Ne mai ramane doar speranta ca, intr-o buna zi, va veni si aici primavara. De n-ar veni prea tarziu…

http://www.formula-as.ro/2007/796/societate-37/in-tara-dacilor-vine-iarna-8839

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: