Skip to content

Luna plina pe Platoul Luncanilor

15/02/2010

Luncanii se afla peste drum de Ursici. Peste-un munte. Si el este un sat pustiit. Jumatate din tarani au murit, jumatate au coborat la campie. Dar povestile nu vor disparea niciodata. Pamantul le tine in brate, stranse la pieptul lui .


Paradisul

Intre muntii Orastiei si Retezat, in platoul inalt care se cheama „al Luncanilor”, la vreo mie de metri inaltime, se afla satul drag inimii mele, pe nume Tarsa. E o vatra dacica in care, pe rotunjimea inalta a fiecarei coline, se afla cate-o casa din barne, inconjurata de mesteceni si de ierburi. Orizontul e larg si luminos, perfect albastru, zimtuit de crestele muntilor. Puterea cetatilor dacice se simte pretutindeni, in aer si in arbori, ca o vibratie ancestrala pe care o poti recunoaste. Insa cel mai mult o poti simti in pamant.
Am venit de multe ori aici, la casuta straveche a colinei mele, chemat de voci interioare pe care nu le intelegeam. Am scris despre oamenii acestor locuri, am repovestit istoriile lor, am scris despre pesteri si despre pasari si despre fagii batrani de o mie de ani, care erup din pamantul lutos, desenand cu crengile lor arabescuri in forme de sfera pe cer, am vanat in poienile ielelor si am baut apa din fantanile lor, si de fiecare data am fost fericit. Locul acesta este pentru mine paradisul. Niciodata nu mi-am aplecat insa urechea la vocile acelea launtrice care ma cheama aici. Niciodata nu am incercat sa inteleg magnetismul pe care il exercita asupra mea. Am crezut mereu ca sunt oamenii si povestile lor, ca sunt cioburile dacice care ies din pamant singure, ca sunt caii si vantul, apropierea cetatilor si a muntilor.
De data aceasta este insa altfel. Am ajuns dupa un drum lung. Este noapte adanca si senina, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prabusit printre ierburi si printre mirosuri, aud fosnetele padurii de mesteceni si sforaituri ale unor cai nevazuti, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe care se sprijina noaptea si am sentimentul ca as putea auzi rostogolirea astrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul noptii si marele luceafar de miazazi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Si, dintr-o data, ca intr-un spectacol facut special pentru mine, norii intunecosi ai orizontului au explodat, sfasiati de lumina orbitoare a lunii. Stelele au palit, intregul cer s-a tras inapoi in fata Marii Doamne, fosnetele noptii au urcat, ca si cum ar fi fost absorbite catre ea, iar eu am ramas incremenit, caci s-a facut lumina ca ziua.

Luna plina in Podisul Luncanilor
 

Si in lumina aceea mi-am dat seama de frumusetea neinchipuita a acestei lumi, la al carei piept, asemeni padurilor si pajistilor cu flori, asemeni casutelor stravechi de pe dealuri, ma cuibaream si eu. Puteam vedea fiecare fir de iarba poleit de aceasta lumina nepamanteana a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunza, fiecare detaliu pana la orizont si, mai ales, rotunjimile feminine ale colinelor, atat de frumoase, incat cuvintele mele de om nu le pot incapea.
A fost clipa in care am inteles ca vocea aceea nestiuta pe care eu o aud in inima mea chemandu-ma aici de atatia ani este vocea pamantului, este vocea taranei, Geea, sau Gaia, cum ii spun oamenii locului. Mama Gaia, cea care incape totul si care primeste totul, care ingaduie totul si care iarta totul. M-am simtit acolo, in causul meu de ierburi, ca un copil mangaiat dupa o lunga ratacire, ca un baietel razvratit care s-a intors, in sfarsit, acasa, m-am simtit usurat, vindecat, caci parea ca lumina lunii, intr-un mod misterios, ma spala de praful si de frica si de grijile lumii din care veneam, si toate ale mele se scurgeau in pamantul rotund, odata cu ea.
Au fost ore magice, in afara oricarui timp omenesc. Spectacolul lunii pline, dansand cu pamantul, a fost unul coplesitor. Norii subtiri si stralucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii colinelor, ridicati din paduri, au luat forme de pasari si de animale fantastice.
In zori, atunci cand totul s-a terminat, am stiut ca voi scrie despre Mama Gaia. Pamantul. Doar doi oameni din Tarsa auzisem pronuntand numele acesta: Gaia. Doi batrani ciobani. Ei, cei care stiu totul despre animale si despre plante, despre ierburi si pasari, ei sunt cei care trebuie sa stie cel mai bine despre fiinta aceasta enorma, pe rotunjimile careia sunt asezati oamenii si cerul.

Sofron si comorile

Il privesc de la mare departare si cumva de sus, caci ma aflu pe creasta, iar magura lui Sofron se afla inspre valea Gradistei, care spinteca muntii si padurile, ca si cum ar fi fost taiata cu sabia.

Luna plina in Podisul LuncanilorSofron. Cioban si cautator de comori
 Soarele-i sus pe cer, in crucea zilei. O arsita cumplita arde ierburile, si cu toate acestea, Mos Sofron sapa cartofii singur, in mijlocul magurii sale, care trebuie sa aiba vreo 20 de hectare, imbracat in camasa alba si cu palarie neagra pe cap. Peticul de pamant pe care se afla cartofii lui Sofron este negru si patrat. De jur imprejur, iarba are insa culoarea smaraldului in soare. Mos Sofron are vreo 80 de ani, este marunt de statura si uscat. Toata viata a fost cioban si cautator de comori. Taica-sau, la fel. Mosu-sau, Neculai, la fel. Stramosu-sau, Stanila, pe care el l-a prins in viata, la fel. Ciobani si cautatori de comori.
Stau fata in fata cu Sofron, pe o patura varstata, sub un nuc ce trebuie sa aiba vreo doua sute de ani. Mai departe putin e saivanul de oi, pe care el l-a facut singur, casa pe care a facut-o singur, totul in mijlocul acestui pamant imens, pe care el il lucreaza singur. Mosul ma cunoaste, am mai vorbit, si acum se teme ca-l voi intreba din nou despre comori. Nu vrea sa vorbeasca despre comori. L-au tot suparat cei de la politie, si inainte cei de la militie, desi el, de cate ori a gasit comori, s-a dus si le-a predat la Banca Nationala. Are privirile infipte in linia orizontului, acolo unde se vede varful Godeanu, si cum sta asa, cu palaria pe cap, cu privirile verzi-albastrui nemiscate, ca si cum eu nu as fi aici, pare chiar putin suparat. Atac frontal: „Mosule, cand zice cineva „Lua-l-ar Gaia pe cutare”, ce inseamna asta?”. Ma priveste putin uimit. „Inseamna sa-l inghita pamantul. Da’ ii pacat sa spui ase, ca-i ca un blastam asupra omului, si nu-i placut lui Dumniezau.” „Dar de ce-i spune pamantului Gaia?”. Se gandeste putin: „Ii din vechime, nu-i de-acuma”. Vasazica, pamantul e un fel de mama si are un nume. „Ie.” „E viu”, zic. „Cum dara sa nu fie?” Si dintr-o data il recunosc pe Mos Sofron, asa cum il cunosteam.
Luna plina in Podisul LuncanilorFagul milenar
Ochii i se fac vii, se lasa spre mine, iar eu stiu ca urmeaza sa povesteasca ceva. „Gaia ii nume cu puteri. Cand eram eu tiner, o fost o muiere stearpa-n sat. Nu face copii. Ce-or facut? S-or adunat babele si cu popa, or dezbracat muierea in camesa si ie s-o prefacut moarta. O facut popa slujba de moarte si i-or pus cruce la o groapa. Babele plang. Pe urma, or botezat-o, parca era copil, i-or dat haine noi si i-or pus nume nou. Gaia i-or zis. Si stearpa o facut pe urma un surt de copii, noua ani, noua copii, de si-acuma le zice „a lu’ Gaia”, pe unde-or fi. Are putere si numele, numa de-l spui, ca doara pamantu-i viu! Iarba se misca cand creste, copacul se misca, apa se misca atunci cand iese din pamant, pana si piatra se misca, cum a fost atunci, in 49, cand tot muntele s-o urnit, s-a doua zi, cand or iesit ciobanii la drum cu oile, drumul nu mai era si nici paraul, muntele se urnise paste ele. Stii fagu’ cela din capu’ dealului?” Dau din cap ca da. E unul dintre cei mai extraordinari copaci pe care i-am vazut in viata mea. Este un fag pe care nici cinci barbati nu-l pot cuprinde cu bratele. I se spune „copacul de o mie de ani”.
„Cum crezi ca poate trai copacul o mie de ani? Pentru ca are trasura de la pamant. Unii copaci trag mai multa putere, ca mestacanu. D-aia iarba-i slaba sub mestacan, ca el trage toata puterea din pamant si de-aia creste repede. Nucul, nu. Frasinul, nu. Teiul, nici ala. Cresc greu.” Se apleaca si mai mult inspre mine, ca si cum ar vrea sa-mi spuna un mare secret, si chiar priveste imprejur, ca si cum ar mai putea fi cineva pe-aici, pe magura lui. Nu e nimeni, pentru ca mosul nu are muiere, doar un nepot care-i dus cu oile in munte.
„Asculta la mine. Daca vrei sa te scapi de orisice boala, trebuie sa stai cu talpile ingropate in pamant. Pamantu’ trage boala din om. Daca-i boala de moarte, trebuie sa dormi numa’ pe pamant, numa’ cu o velinta de lana ase, ca intr-o groapa mica. La oase rupte, sa pune lut mestecat cu frunze felurite si ulei. La rana cu puroi, sa pune pamant din cel ce luceste in soare, framantat cu apa ne-nceputa sau cu mana. Are putere mare. Toata puterea, de la pamant ii. Ase o fost si Stanila, stramosul meu de pe tata, cioban la oi, care-o trait peste suta de ani si-o murit cu toti dintii in gura, si pe care nu l-a durut niciodata nimic, iar cand o tras sa moara, numa s-o slabit ase, de puteri, s-o asezat pe o buturuga cu fata cata soare-rasare si s-o dus linistit pa cea lume. Si toata viata lui o durmit numa pe pamant, intr-o toala de lana groasa, o suta de ani printre oi.
Luna plina in Podisul LuncanilorCimitire in curtea casei
Nu-i scapare din asta. Care ce-o face, tot in pamant sa-ntoarna, numa’ sufletul sa duce la ceri, ca sufletu’ omului nu-i de-aci, si mai mult sangur sta…” „Cine, mos Sofron? Cine sta singur?” „Sufletul”, zice mosul, iar eu adulmec o adiere de tristete in voce si in felul in care manile i se aseaza batrane, una peste alta, a resemnare, in vreme ce umbrele se fac mai lungi in lumina soarelui. Pe urma, el coboara in timp, pana in vremurile in care avea 23 de ani si era in sat o fata nu prea buna, dar frumoasa tare, si pe care el a luat-o de nevasta. Sa fie muierea lui. „Da’ ie no fo prea buna”. Si pe urma, dupa vreo doi ani el a izgonit-o si ea a plecat. Pana la urma, s-a maritat in alt sat, mai departe. El nu s-a mai insurat niciodata. A vrut, dar nu s-a putut. „Doao umbla dupa mine, mandre amandoua, numa’ cum m-apropiam de vrouna, nu-mi mai trabuia. Azi ase, maine ase. Zace mama catra mine: mai baiete, ai facatura. Ma duce la o mestera priceputa, unguroaica, la Orastioara. Ceia cum ma vede zace: ai pamantul luat dupa urma. D-eia nu-ti treba muiere. Fa ase si-ase, cu apa de fantana noua, cu rugaciune, si dormi septe nopti in bradet, pe unde vantura Hel Frumoase. S-apoi vii la mine. Ase am facut, numa ca pan-am facut ieu toate, or trecut doi ani si mestera o murit.”
Mos Sofron a fost singur toata viata, fara muiere, fara copii. Numai el si cu oile lui si cu pamantul. „Vezi bine: mi-o luat pamant de pe urma picioarelor, muierea ceia de-am izgonit-o. O adunat din urmele mele un pumn de tarana si l-o descantat ea la vreo baba din cele ce fac vraji tari, pe tata viata ta. Farmecul cu Pamant nimeni nu il poate sfarama, de puternic ce-i. Nici dracu'”.
Luna plina in Podisul Luncanilor
 
Dar vraja muierii nu l-o rapus pe Sofron. „C-am avut si dar de pe urma” zice, „ca pamantul ia, dar da si inapoi, pe alta parte”. Cam de pe-atunci a inceput Sofron sa simta pamantul. El stia gasi cel mai bine izvoarele, el stia cel mai bine gasi arborii cei mari, care-s buni pentru constructii. Pe el il intrebau atunci cand cineva voia sa construiasca o casa, pentru locul cel bun. Simtea pamantul. „Si cam tot pe-atunci am inceput sa vaz balbara la praznice”, zice mosul, in timp ce eu ma gandesc ca ar fi fost de mirare sa nu ajungem sa vorbim despre asta. „Balbara este un fel de flacara care apare deasupra comorilor si care joaca in zile de sarbatoare. De facatura n-am scapat, dar de cand am dormit in bradet, la Hel Frumoase, septe nopti, de-atuncea am ochi pentru balbara”. Asa li se spune pe-aici ielelor, „Hel Frumoase”, adica „Cele Frumoase”. Iar bradeturile lor sunt locuri anume, cu un izvor pe ele, in care ele canta si danseaza pentru vesnicie, asa cum le-a osandit Dumnezeu. Asa e povestea. Pentru Sofron, povestea s-a facut insa realitate, pentru ca de-atunci el poate auzi ielele si poate vedea flacarile comorilor. De-aceea a devenit cel mai faimos cautator de comori. Dar asta este alta poveste.

Gheorghe Sufletul

Asa cum Mos Sofron este cioban si cautator de comori, tot asa, Gheorghe Bodea, zis Sufletul, este cioban si pictor de cruci pentru morti. Pe magurile Luncanilor nu exista cimitire. Oamenii isi ingroapa mortii fiecare pe magura lui, astfel incat pretutindeni poti vedea cruci colorate, punctand pasunile cu albastru. Aceste mici tintirimuri nu au nimic trist in ele, pentru ca crucile din lemn par a creste direct dintre ierburi, odata cu florile, iar albastrul lor se confunda cu cerul. Pasarile pictate pe aceste cruci par ca zboara cu adevarat in vazduh, iar oamenii cand ies la cosit canta si beau cate-un gat de vinars cu mortii lor, fara sa se teama si fara sa se intristeze. In rascrucile de lut galben ale acestui taram, poti vedea adesea mici troite triunghiulare, in care satenii lasa apa si vinars pentru sufletele calatoare. Moartea este pentru ei „cealalta viata”.

Luna plina in Podisul LuncanilorParadisul Luncanilor
Gheorghe Sufletul si Mos Sofron sunt cei mai batrani si cei mai respectati oameni din sat. Ei sunt „cei care stiu”. Doar ca in vreme ce Sofron este singur si intunecat, nebucurandu-se decat atunci cand vorbeste despre comori, Gheorghe Sufletul este senin si luminos, in mijlocul pamantului sau, care se intinde cat vezi cu ochii. Are privirile albastre si clare, este inconjurat de o familie mare, de nepoti, iar atunci cand povesteste despre vremurile de demult si mai ales despre „buna”, Ioana Bodea Sufletoaia, femeia napraznica ce a fost mama lui, toata lumea il asculta plina de respect. Tot ce stie Gheorghe stie de la mama lui, Sufletoaia. Mai ales sa picteze cruci. Pe spinarea marii coline din fata casei sale, in micul tintirim, crucile stau in picioare, cu capul sprijinit in cer, iar noi in fata lor. Sufletul si-a scos palaria de pe cap. Crucea Sufletoaiei, mama lui, a facut-o chiar el, si poate ca este cea mai frumoasa cruce pe care a facut-o vreodata. Este o cruce albastra, asa cum sunt multe, numai ca soarele pictat deasupra Mantuitorului pare mai stralucitor, iar luna… „Luna nu prea se pune la noi pe cruci, numa’ ase am pus-o ieu, ca tare mult ii plac ei luna, si pasarea sufletului, vezi, am facut-o sa sa sprijine cu aripele pe vant, nu ase, in gol, cum e pe alte cruci”. Si intr-adevar, crucea Sufletoaiei este altfel.
Luna plina in Podisul LuncanilorGheorghe Sufletul pictorul de cruci
 Fiul ei este primul care a pictat pentru ea vantul. Il privesc. Omul care a pictat vantul pentru mama lui. E la fel de uscativ si de atos ca si Sofron, cu aceeasi vana de cioban trait in munti. „Si asta ce este?”, zic, aratand cu degetul catre cercul rotund si negru din care crucea lui Iisus creste ca un copac. „Asta-i dealul cela pe care s-o nascut mama”. Crucea facuta de Gheorghe Sufletul are radacini. Asa a pictat-o, cu radacini, ca un fag. Si, dintr-o data, imi dau seama ca ceea ce a pictat el acolo, luna, soarele, luceafarul Bunei Vestiri, pamantul negru, rotund, si mai ales vantul acela ciudat batand prin ceruri si sprijinind aripa pasarii sufletului, seamana grozav cu ceea ce am vazut eu in noaptea din urma, privind cerul, prabusit intre ierburi. Asa aratau norii aceia luminosi, ca si cum ar fi fost spulberati de vanturi stelare batand dinspre luna, asa arata pamantul. „Am vazut cerul asta”, ii spun, „ieri noapte”. Sufletul se uita la mine si da din cap. „O fost Luna Mare, de Samziene. Mai mare luna ca asta nu-i in an. In asta noapte sa umfla izvoarele si dau pe-afara si pamantul sa cutremura. Acuma oaminii nu mai simtasc, dar pe timpuri, stateau in genunchi afara, cu lumanarile aprinse si sa rugau la Fecioara Maria sa imbuneze luna mare, iar pamantul sa nu sa straverse.”

Crucile Sufletoaiei

Asa am aflat ca noaptea in care am auzit chemarea pamantului nu fusese o noapte oarecare, ci una uriasa. Noaptea de Sanziene, noaptea cu „luna mare”, cand cerul se uneste cu pamantul intr-o imbratisare cosmica, cand ielele sunt prinse in plasa ierburilor de prin poieni, nemaiputand sa cante si sa danseze.

Luna plina in Podisul LuncanilorSufletoaia in tinerete
Este noaptea cand se fac cele mai puternice vraji de dragoste si cand duhurile pamantului, ale aerului si ale apelor se ridica in vazduh, facand cercuri deasupra lumii, este noaptea cand copacii cresc de-o palma pana in zori, iar animalele urla prin paduri, simtind chemarea adancurilor si arsita cerului.
„De ce-i zicea batranei Ioana Sufletoaia, si cum a ajuns ea sa picteze crucile cu luna si cu stele?” Ah, ce poveste! Batranul Gheorghe Sufletul, fiul Sufletoaiei, imi povesteste bland, in timp ce mainile sale mangaie blana de ierburi a pamantului, cum mama sa era copila si cum a fost luata de suflet si cum, intr-o buna zi, pe cand se facuse fata frumoasa, „s-a fost maritata” cu fratele aceluia ce-o luase de suflet, si cum atunci, intristarea o cuprinsese ca o apa namoloasa, pentru ca ea iubea pe un altul. Cam pe-atunci, Sufletoaia incepuse sa citeasca in inima pamantului si a cerului, sa „vada” betesugurile oamenilor si animalelor, in noptile nesfarsite, cand ea statea, tanara femeie, singura in munti, numai cu oile si cu cainii cei mari. Se pricepea sa dreaga oasele si inimile, avea puteri asupra ierburilor de leac, stia citi in apa limpede de izvor, caii si berbecii cei mai naravasi plecau capetele supusi atunci cand ea, Sufletoaia, le vorbea. Nimeni nu stie cand a inceput ea sa picteze crucile mortilor, stie doar ca Mantuitorii pe care stia ea sa-i faca pe ele aveau niste ochi, Doamne, ce ochi aveau Mantuitorii aceia, de te luau fiorii cand ii priveai… Si pe urma, sotul ei, batranul, s-a inhaitat cu dracul, pentru comori, iar dracul i-a sucit gura la spate. Ea era mereu pe la stani si avea grija de pamanturi, iar cand se intorcea in sat, mai facea cate-un bine de-o pomenea lumea. „Si pe el, pe Bodea, barbatu-sau, l-o vindecat de suceala, l-o pus sa puna doi bani de aur la locul comorii ca sa impace dracul, si gura lui stramba i-o venit la loc, pa fata”. Asta era Sufletoaia. Pe urma, ea a stat cu copiii la alta casa, in vreme ce Bodea adusese alta femeie in casa lor, o femeie care a vrut s-o omoare pe Sufletoaia cu sticla pisata, numai ca atunci cand a fost sa inghita bucatele, ea era desculta si „o samtat ase, un tremur in talpi, si o stiut ca-i moartea prin preajma, de n-o mancat”.
Luna plina in Podisul LuncanilorBarbatul ei
Pleca singura in noptile cu luna plina, ca acuma, „chipai fantanile si sa ruga la Dumniezau”, nimeni nu stie ce facea ea cutreierand magurile si padurile, dar el, Gheorghe Sufletul, baiatul ei, care acum are 80 de ani, stie ca se intorcea dimineata, desculta si cu ochii stralucind, avand lut si ierburi in par si zgarieturi de la crengile padurii si ca „tace ase de secretoasa, parca ar fi auzit tate vaietele lumii”. S-acuma? „Acuma ie s-o dus. O avut 92 de ani cand s-o dus”. Gheorghe Sufletul nici el nu mai picteaza cruci, pentru ca nu mai vede bine, si pentru ca lumea e altfel, schimbata, oamenii nici nu mai au nevoie de crucile lui pictate cu luna si cu stele, si din cauza asta, sufletele mortilor nu mai stau dupa cuviinta, 40 de zile pe pamant, inainte sa plece in cer, ci haladuiesc mai mult pe deasupra pamantului. „S-o salbaticit lumea”. A auzit despre cazuri in care oamenii au fost ingropati fara cruce, ingropati inainte de trei zile, si oricine stie ca, timp de trei zile, sufletul omului este inca acolo, in inima lui, doar ca omul nu mai rasufla. Nimeni nu mai stie tainele, iar inimile oamenilor sunt impietrite in necredinta si in rautate, in invidie si in lacomie… „Acolo sta sufletul, nene Gheorghe, in inima?”, intreb. „In inima sade sufletul omului”, zice el, „pe-acolo intra in trupul omului, si tat pe-acolo iasa la ceasul mortii si tat cu inima poate auzi omul tainele si poate vorbi cu animalele si cu copacii”.
Luna plina in Podisul LuncanilorCrucea Sufletoaiei
Gheorghe tace o clipa, apoi priveste adanc, inapoi, in timp, si zice: „Odata, pe cand eram baietan la stana, cu mama, pe Jigor, ie m-o pus pe iarba cand o fost Luna mare, uite-ase, cu burta la pamant. Si mi-o zas: „Gheorghe, stai cu inima la pamant, si Luna Mare te-o spala de boale si frica”, ca inima numa’ cu lumina de la Luna Mare sa spala. Si lumina era ca o apa race si sa ducea in pamant, iara eu numa’ tremuram ase, ca frunza”.
Acestea au fost vorbele pe care Gheorghe Sufletul, ultimul pictor de cruci din dealurile Luncanilor, mi le-a spus, privindu-ma in ochi. Ma priveste atent si scormonitor, cu privirile lui albastre, ca si cum ar vrea sa-mi dea un sfat pentru toata viata. Pe urma adauga incet, abia auzit in bataia usoara a vantului de miazanoapte: „Pamantul sa aude cu inima, nu cu urechile, mai, baiete, si-i intocmai ase, ca o greutate mare, care sa lasa paste om”.
Fotografiile autorului
 
http://www.formula-as.ro/2008/827/societate-37/luna-plina-in-podisul-luncanilor-9897
One Comment leave one →
  1. 07/04/2012 09:46

    M-a fascinat aceasta poveste venita parca din alte locuri si timpuri, poate tocmai acelea pe care le-am ingropat cu totii in propriile noastre inimi si care acum isi fac incet-incet loc sa ne umple cu lumina si dragostea lor. Un loc in care as pleca de indata si in care as ramane ca sa-l simt cu toata fiinta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: