Skip to content

Nunta din varful muntelui

01/01/2013

Nunta din varful munteluiIon si Lucia Rambetea

Cerul si stelele

Ursici este un sat de munte, mai sus de Valea Luncanilor. Ca sa ajungi acolo, trebuie sa treci peste dealuri si paduri si sa urci neabatut pana cand ti se deschide in fata un platou urias, marginit de dealuri si munti. Acolo e ca si cum ai fi deasupra lumii. Mai sus de Ursici nu se afla decat cerul si stelele. Si poate visele oamenilor care traiesc in case izolate, departate una de alta, imprastiate printre paduri.


Am ajuns in sat la vremea amiezii si, pana sa vedem vreun chip omenesc, ne-au intampinat cu mare bucurie doi dulai uriasi, care dormeau in curtea scolii. Erau tare prietenosi si am vazut ca le parea bine sa vada oameni straini pe langa ei. Dulaii ne-au condus, peste un deal si-o vale, la cea mai apropiata casa. Casa lui Ion si a Luciei Rambetea, pe care i-am gasit trebaluind prin gospodarie. Ea, la straturile de zarzavaturi, el, cioplind niste lemne sub un prun. Intr-o parte a gradinii pasteau niste cai, dincolo de ciresii plini de rod de la marginea curtii, erau vacile si cativa magarusi… „Traiti in rai!”, le-am spus gazdelor, cu entuziasmul oraseanului coplesit de maretia naturii, de linistea si pacea pe care nu le intalneste in lumea cea mare. „O fi rai, doamna, dar nu pentru oameni, nu pentru noi.”
Vorbele femeii au cazut reci intre noi si in tacerea care s-a lasat s-au auzit o vreme numai pasarile cerului, cantand in toate felurile. Apoi ea a inceput sa povesteasca, barbatul ei s-a intors la treburile lui si eu am ascultat-o, asezata in iarba, langa cei doi caini uriasi.

Mireasa dintre stanci

Lucia Rambetea nu este din Ursici, s-a nascut in alt sat, Fizesti, sat „bogat, ca are drum de masini si curent electric”. Era cea mai mare dintre copii in familia ei si cand a venit vremea maritisului, dupa cum e obiceiul, a trebuit sa-si urmeze barbatul. „Cum lasi tu casa cu curent, cum te duci tu acolo, in pustietatile alea?!” – o plangeau prietenele, neamurile si satenii din sat. „Cum necum, asta a fost soartea, si nu te poti pune cu ea. Ca io mai vorbisem si cu alti baieti din alte sate, mai din jos, dar a fost de-ajuns sa viu o singura data la joc aici, in Ursici, si sa ma vada Ion. Cand am plecat acasa, cu alte fete, el numai atata mi-a zis: „O sa ne mai vedem!”. Si peste nici doua saptamani ne-am vazut, ca a venit cu parintii, cu un vecin si cu nanasul lui sa ma ceara de nevasta. Si daca a fost soartea asa, eu n-am zis nu, ca am simtit ca e om bun si am vazut ca e asa mai tacut si mai timid si mi-a placut pentru asta.

Nunta din varful munteluiLa nunta, cand era sa-i ia vantul

Numai cand am ajuns aici, in satul asta din varful dealurilor, atuncea am intales eu de ce ma cainau vecinele atata. Atuncea am intales ce insamna sa vii nora in casa straina si sa traiesti la lumina lampii cu gaz.”
A ajuns in Ursici primavara devreme, in martie, cu frig si vant, cu furtuna de iarna intarziata. Atata i s-a parut de strain locul acesta, incat a amutit. Cateva zile n-a mai putut scoate o vorba. Durerea despartirii de cei de-acasa, viata printre straini n-au fost acoperite cu totul de dragostea barbatului ei, dragoste care crestea de la o zi la alta, tacuta, ca o floare salbatica, din acelea care cresc acum cu zecile prin livada lor. Barbatul acesta linistit, care se misca printre pruni domol, n-a putut sau n-a stiut s-o apere de vorbele aspre si uneori nedrepte ale soacrei. „Ceasuri intregi plangeam, cand nu ma vedea nimenea, mai ales noaptea. Mi-era greu, ca soacra mea a fost o femeie cam rea, mi-era greu, ca era multa munca, si orice lucru care in vale parea usor, aici era de doua-trei ori mai greu de dus la capat. Nu aveam apa aproape, nu era curent, nu erau vecini cu care sa mai povestesti. Nu erau decat copacii si padurile astea din jurul casei. Si lucrul de fiecare zi. Smulgeam pamantului fiecare roada, ca sa avem de-ajuns iarna, cand ramaneam izolati. Am tinut in mine durerea asta, m-am inchis in mine, m-am salbaticit, de nu mai vorbeam nimica. Nimeni nu m-a vazut zambind sau razand atunci. Treceau zile intregi si nu scoteam o vorba. Lucram ca animalele, eu intr-o parte, barbatul meu intr-alta si nu ma tinea in picioare decat strangerea lui de mana, din cand in cand, daca se intampla sa treaca pe langa mine in timpul zilei. Atata de tare m-am salbaticit, ca atunci cand mi-a venit sorocul sa nasc prima copila, n-am spus ce am. Am nascut-o singura, fara ajutor, fara nimeni care sa-mi dea un pahar de apa, ori sa ma sprijine macar cu o vorba, sa-mi spuna ce sa fac, ca habar nu aveam de asa ceva. Cand a venit barbatul meu acasa de la lucru, i-a taiat buricul cu o lama, m-a ajutat s-o spal si s-o infasiu. Asa ca vezi dumneata, de-asta zic eu ca aici e rai doar pentru animale, care traiesc libere si fara griji, si nu pentru noi, oamenii, care am apucat sa vedem si sa simtim ca jos, in vale, viata are alta culoare.”

Intamplari

Daca stai in iarba, in fata casei, poti sa vezi curtea intreaga, iar dincolo de gardul innegrit, departe, cat vezi cu ochii, se insira dealurile albastrui dinspre Muntii Sureanu. Pana acolo departe sunt paduri si pasuni cu ierburi inalte, suflate de vant. Lucia Rambetea tace, sta langa mine si isi face dintr-un fir de iarba un inel pe care-l rasuceste ganditoare pe degetul mic. Observ, pe furis, cum il cauta, zambind usor, cu o privire grabita, pe Ion al ei, care e tot sub pruni, mesterind niste lemne. Cu-o voce mai sigura ca la inceput imi spune ca daca n-ar fi fost el, asa cum e, si daca n-ar fi fost cele patru fete pe care le au impreuna, ar fi parasit de mult satul acesta din varful lumii. „Cand am venit cu nunta mica in sat, era martie. Am venit pe jos din Fizesti cu neamurile mele, prin padure, pe unde erau cararile. Dar cand am ajuns aici, sus, pe culmea satului, unde trebuia sa ne intalnim cu neamurile mirelui, cu nunta mare adica, s-a pornit furtuna si-un vant atat de tare, ca a luat un om pe sus dintre cei cu care veneam. Ne tineam unii de altii si de copaci, ca sa nu ne rastoarne vantul acela. De multe ori ma gandesc la ziua aceea si la spaima care m-a cuprins atunci, pare pe undeva ca asa a fost toata viata mea de pana acum, aici, in satul asta izolat. Tot o spaima si o frica.”

Nunta din varful munteluiLucia si Ion cel timid si tacut

Nunta a tinut trei zile si trei nopti, ca-n povesti. Tot satul a carat cu caii, magarii si desagele, tot ce trebuia, de jos, din Luncani Vale. O saptamana intreaga au carat, ca sa aiba de toate. Si-apoi, dupa nunta, a inceput viata de nevasta. Grea si aspra, ca iernile de la munte. „Copiii i-am nascut tot la un an distanta, unu’ plangea, altu’ se trezea, unu’ in brate, altu’ in patut. Legam un capat de sfoara de piciorul meu si celalalt capat de leagan si asa faceam de mancare si ce mai aveam de lucru, trageam de ata si leaganul se misca si mai taceau fetele o vreme. Mai rau era cand erau bolnave. Le luam in spate si coboram cu ele pana in vale, la Bosorod. Faceam doua ceasuri pana acolo. Intr-o iarna a trebuit sa cobor cu una din ele care era bolnava rau. I-am infasurat mainile si picioarele in lana, ca sa nu inghete, ca era un frig de crapau pietrele. Am pus-o intr-un cos pe iapa si am pornit. Numai ca pe drum, a trebuit sa trecem de un troian pe care l-a facut vantul si iapa s-a scufundat cu picioarele in omat, a sarit ca sa iasa de acolo si fata s-a speriat si a inceput sa planga. Am luat fata in spate si am incercat sa scot iapa din troian. Doamne, cat m-am chinuit, iapa era intepenita cu totul in omat, sarea tot in doua picioare si nu putea sa iasa, fata plangea, eu n-aveam putere, m-am chinuit ca robii, ca sa trecem mai departe, mai-mai sa ne prinda noaptea pe drumuri. Altadata, la un Pasti, am coborat cu copilele in vale, pe vreme cu soare, si la intoarcere s-a pornit o negura si-o vantoasa, de nu mai vedeam la doi pasi. A inceput sa ninga, urcam dealul catre Ursici cu o fata in spate, doua in brate si una agatata de poala hainei.”
Sunt multe intamplari de acestea pe care si le aminteste femeia. Povestite acum, in lumina blanda a inceputului de iunie, ele par foarte indepartate de noi, ca intamplarile unor povesti din alt veac. Si totusi, oamenii acestia sunt contemporanii nostri, traiesc in varf de deal ca acum o suta de ani, viata lor se ordoneaza dupa anotimpuri, dupa rasaritul si apusul soarelui, dupa cum rasare fasolea si cum se coace porumbul, nu dupa stiri de ultima ora de la televizor. Iar daca au copii, ii trimit in vale, „ca sa le fie viata mai usoara, sa nu se chinuie ca noi”. Acesta este si motivul pentru care in Ursici au mai ramas doar batranii, iar in scoala satului sunt numai patru elevi. Ursici este un sat in care, in cativa ani, moartea isi poate face cuib linistita.

Cimitirul dintre pruni

Nasterea si moartea sunt intamplari obisnuite in Ursici. Ele intra in mersul firesc al vietii si al lucrurilor. Despre ele se vorbeste simplu, deschis, si fara umbra de indoiala. La cativa ani dupa ce s-a maritat, Lucia Rambetea a ramas acasa, cu fetele, si cu bunica bolnava a barbatului ei. A intrebat-o pe batrana, pe Mama Marea, cum ii zicea inca din ziua in care a venit in casa lor, ce sa faca daca va muri si vor fi numai ele acasa. Si batrana i-a spus ce si cum, toata randuiala din asemenea momente, si i-a mai spus ca daca ii va fi frica, sa ia fetele in brate si sa iasa afara din casa pana va veni cineva, ca sa nu ramana cu spaima mare. Si atunci ea asa a facut.
Alta moarte, alta poveste: in ziua in care a murit socrul ei, ea ar fi trebuit sa coboare in vale, dar batranul a oprit-o, spunandu-i sa nu plece nicaieri, caci el are sa moara inspre seara si trebuie sa fie cu totii acasa. „Si asa a fost, el a iesit mai intai pana afara si s-a uitat peste tot, prin toata ograda, ca si cum si-ar fi luat ramas bun de la toate si apoi a intrat in casa, s-a spalat, si-a luat hainele cele bune, s-a intins pe pat, si atata i-a fost. Acuma doarme acolo, sub pruni, langa parintii lui, in locul acela umbrit, unde o sa ne odihnim si noi de viata asta.” Imi arata crucile de lemn si-mi spune ca in ultimii ani, oamenii din Ursici s-au intalnit cu totii, numai la inmormantari, ca nunti nu prea se mai fac. Ca sar cu totii la ajutor, cand e vorba de moartea cuiva, numai ca „iti ia doua zile pana ii anunti pe toti de nacaz. Degeaba strigi, ca nu se aude de la o casa la alta”. Primii care vin sunt barbatii mai in putere, care taie un fag „din picioare” si mesteresc din el sicriul, caci „mortul trebuie macar in ultima lui noapte pe pamant sa se hodineasca in culcusul lui”. Dar ca-s morti, or is vii, soarta le este, si la unii, si la altii, aceeasi. Peste tot trece timpul la fel: iarna si primavara, vara si toamna, si apoi alta iarna, si-alta primavara, caci roata timpului n-are oprire. Celor care traiesc nu le mai raman decat rugaciunea rostita seara, la lumina lampii cu gaz, si visul ca, intr-o buna zi, Ursici ar putea fi un rai si pentru oameni.

http://www.formula-as.ro/2008/826/acasa-1/nunta-din-varful-muntelui-9864
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: