Skip to content

Ursici, locul in care diavolul nu razbeste

02/01/2013

Ursici, locul in care diavolul nu razbeste

* Rupt de lume, inaltat deasupra cetatilor dacice din Muntii Sureanu, Ursici este unul dintre cele mai vechi si tainice sate romanesti *

Mos Ion cel tihnit

„De septezeci si cinci de ani nu m-am miscat de-aici. Septezeci si cinci de ierni cu omatu’ cat casa, printre salbaticiuni, departe de norod. Is doi ani de cand mi s-o prapadit baba, feciorii mi-s la oras, amu imi tarasc si io zilele cat m-o lasa Dumnezeu. Apai, m-oi duce dupa parinti si bunici, acolo, pe tapsanul din spatele casei. Nu-i bai, am fost om cuminte, n-am greseli mari in fata lui Dumnezeu, si am nadejde c-o sa am tihnire multa dupa ce mi-oi pierde suflarea.”
Mos Ion sade pe lavita din fata casei. De 75 de ani sta acolo, cu fata senina, fara sa se clinteasca. Rade domol, cu ochi luminosi si albastri, cu obrajii inca rumeni, in ciuda vechimii lor. Rade suveran si tihnit, de parca nimic nu-i mai poate tulbura privirea ori sufletul. Nu stie cine e presedintele tarii, nici cand a murit Ceausescu. A aflat ce-i asfaltul doar in ziua in care si-a insurat primul fecior. In rest, n-a coborat niciodata de-aici, din Ursici, satul asta cocotat printre nori. Toti ai lui, parinti, frati ori bunici, se odihnesc in spatele casei, sub imas. Primul cimitir e la vreo 19 kilometri de-aici. Cale lunga, prin munti, cu paduri nepatrunse, pline de dihanii si carari inselatoare. Rupt de lume, inaltat deasupra cetatilor dacice din muntii Sureanu, Ursici este unul dintre cele mai vechi si tainice sate romanesti. In tinutul asta de basm, ascuns in inima muntelui, 40 de case stau cuminti, rasfirate pe kilometri intregi, parca agatate de cer. Doar 14 dintre ele mai sunt locuite. De oameni smeriti, traitori ca-n vremea vechilor daci. Fara curent electric, fara magazin, doctor sau biserica.
„Asta-i randuiala noastra aici, sa stam ascunsi de lume si sa avem grija de animale. De vite si oi. Ca fara astea, n-are nici domnisoru’ de la oras ce manca.”

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteUn colt de rai

Mos Ion rade fatis, ca dupa o pozna. Nicaieri n-am vazut un chip atat de senin. Aici, la Ursici, oamenii nu prea stiu ce-i intristarea. Traiesc in satul asta din cer, de parca-ar pluti printre ingeri. „Singura noastra durere era aia ca ne pleaca feciorii. Da’ amu vad ca se cam intorc, ca-i trai greu la oras. Si-ai mei or zis ca s-or cam intoarce, ca vine foamete mare in lume. Pai numa’ sa vina, ca doar aici nu moare nimeni de foame. Dumnezeu e mai aproape de noi si ne fereste de tate relele pamantului. Pai la cata istorie o trecut prin muntii astia, ii lucru sigur ca-i loc insemnat de Dumnezeu. Uitati-va doar, acolo, mai jos, ii un pripor mai mare, se numeste Poiana Omului. Acolo zice ca si-o pus Decebal capat zilelor. Si tot acolo si-o ingropat si comoara. O incercat lume multa s-o cate, si doar o muiere o aflat-o demult, numa’ ca dupa ce-o gasit-o, s-o smintit de-a binelea. Nu-s io om cu scoala, am stat doar la oi, da’ stiu destul. Si stiu ca locul asta ascunde multe, si ii iubit tare de Dumnezeu, ca-i fara pacate. Asa le-am zis si la feciori, sa vina sa traiasca aici, cu muierile si copiii lor, ca satul asta ii prea departe si prea sus ca sa razbeasca diavolul pan’ la el. Asa ca io stau si ii astept.”
Ramane nemiscat pe lavita din fata casei, zambind la fel de suveran si tihnit. Zi dupa zi, doar asta i-a ramas de facut. Sa sada acolo si sa-si astepte feciorii.

Iarba din curtea scolii

Urmatoarea casa e la vreo doi kilometri, ascunsa printre coline. Asa-s toate aici, rasfirate pe zeci de kilometri de creasta. Drumeagul ce le leaga e tot timpul pustiu. In satul asta, vecinii nu se vad la ochi cu lunile sau poate chiar si cu anii. Fiecare cu treburile lui. Cu casa, vitele si oile lui. Si totusi, nu s-ar putea spune ca nu sunt uniti.

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteSalasurile dacilor din Muntii Sureanu

La nevoie, nu-i nici unul sa stea deoparte. Iar atunci cand cineva coboara la vale, dupa ceva cumparaturi, nu pleaca la drum pana nu trece pe la fiecare, sa intrebe daca n-are vreo trebuinta. Inainte coborau cu magarii. Ore in sir strabateau padurile, pana la cel mai apropiat magazin. De vreo cinci ani, primaria din Bosorod a facut un drum forestier care taie muntele pana la ei. Lat cam de trei pasi, cu pante abrupte si hauri ametitoare de-o parte si de alta. Iarna, sau dupa orice ploaie, e un pericol urias sa-l strabati. Postasul n-ajunge aici decat o data pe luna, cand aduce alocatiile pentru copii. Iarna, insa, trec si trei luni pana apare. Primarul din Bosorod nu se-arata decat in prag de alegeri. Cu-aceleasi promisiuni, ca o sa le traga curent, ca o sa le asfalteze drumeagul. Apoi, patru ani, nu-l mai vede nimeni la fata. Si totusi, cu toate neajunsurile astea, pentru oamenii din Ursici traiul nu-i deloc o povara. Chipul lor e mereu senin, privirea mereu tihnita, de parca ar simti tot timpul pe crestet mangaierea calda a lui Dumnezeu. In fiecare dimineata, un fior tainic le da parca ghes s-o ia de la capat, ca intr-un ritual sublim. Nicaieri n-am intalnit oameni mai impacati cu viata lor decat aici, in satul asta suspendat in vazduh. Coamele astea cuminti, de-un verde dumnezeiesc, impanzite de cruci randuite frumos, padurile astea uriase care strajuiesc muntii de cand lumea, crestele astea semete care sprijina cerul, toate minunatiile astea au alungat demult orice suspin, orice urma de tristete din sufletul oamenilor.

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteScoala din Ursici: glasul clopotelului s-a stins

Pasesc agale, ametit de-atata liniste si miracol. Drumeagul urca usor, serpuind printre tarcuri imense si capite cu fan. Undeva, mai sus, vad, in sfarsit, o cascioara cat palma, cu usile zavorate si curtea plina cu balarii. Pe-o tabla atarnata la intrare abia se mai poate citi: „Scoala generala, clasele I – IV, Ursici, judetul Hunedoara”. Pana acum doi ani, invatau aici doar patru copii. Astazi, e un loc parasit. Acolo, in curte, o tanara mama isi invata pruncul sa faca primii pasi. Il tine usor de nadrag si-apoi il lasa liber, sa se descurce. Ii dau ziua buna si femeia imi zambeste. O cheama Anca Burcusi si abia a implinit 20 de ani. Iar el este Marius, copilul ei de numai noua luni. Il aduce zilnic aici, in curtea scolii. Il lasa cateva ceasuri descult, sa simta tarana la talpa si sa se tavaleasca prin iarba. E ritualul lor tainic de initiere si dragoste suprema.
„Cand s-o face el mai marisor, am nadejde ca or sa deschida iar scoala asta. Pana amu, nu prea erau copii si invatatorii s-or cam saturat sa invete carte numa’ pe lupii care urla mereu. De-o vreme, vad ca vin iar tinerii inapoi, cu tat cu copiii lor. Io-s „venitura” aici, adica, nu-s de prin partile astea. Is din Tomnatic, un sat frumos din Timis. M-o tras sotul dupa el de am ajuns aici, cam la capatul lumii. E frumos, n-am ce zice, ca suntem mai feriti de rele.”

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteO poteca spre paradis

Isi ridica copilul in brate si ma invita sa-i vad casa. Nu-i departe, cam la jumatate de ora de-aici. Locuieste acolo, impreuna cu sotul si socrii.
„Is tare bucuroasa cu copilasul asta. La inceput, mi-o parut cam rau ca n-am „fetit” mai mult si m-am grabit cu maritisul, da’ amu ii multamesc lui Dumnezeu ca mi-o dat asa o mandrete de prunc.”

Imi vorbeste fara nici o sfiala, de parca ne-am cunoaste de-o viata. Asa-s toti oamenii de-aici, mereu cu sufletul voios si deschis.

Dragoste prin SMS

„Nu zic, ma cam arde cateodata dorul de-ai mei. Mai ales de Laura, sora mea mai mare. Cu ea am hoinarit toata pruncia.”

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteAnca si Laura, pe cai, de la patru ani

Casa Ancai sta cocotata, parca, pe un pomete de obraz. Peretii sunt plini de ghivece inflorite, randuite frumos, ca la o manastire de maici. De-aici, din curte, se vede toata creasta, pana hat, departe, spre cetatea dacica de laLuncani.
„No, ii frumos aici, n-am ce zice. Mai frumos ca acasa. Numa’ dorul asta de n-ar fi, zau ca as fi cea mai fericita din lume.”
De cand se stie, a stat cu ai ei, la stana lor din Banat. Erau oameni cu stare, aveau vreo 350 de oi, toate ale lor. Impreuna cu Laura, sora ei mai mare, erau cele mai tinere ciobanite din sat. Amandoua cu parul balai, in rochite albe, alergau ca doi ingerasi pe izlaz, cat era ziua de lunga. Curatau mieii la nastere cu somoioage de paie, si-apoi beau lapte din acelasi biberon cu ei. Noptile le petreceau cu ai mari, in jurul focului. Sedeau acolo si povesteau cate-n luna si in stele, iar lor le placea tare mult sa caste gura si sa adoarma cu capul in poala mamei, ascultand povesti despre leacuri batranesti ori patanii cu lupi si ursi fiorosi. La scoala, nu era an sa nu ia premiu cu coronite. Lectiile le faceau tot acolo, la stana. Se trezeau apoi cu noaptea in cap, dadeau o raita pe-acasa, pe-un drumeag lung, cam de doua ceasuri, isi imbracau uniformele, si fuga la scoala. Invatau tare bine, dar tatal lor, om cu frica lui Dumnezeu, nu le-a lasat mai departe de-a opta. Ca-s rele multe in lume si diavolul si-a varat coada si-n scoli.
„Imi pare rau ca n-am mers mai departe cu invatatul. Da’ poate ca si taticu’ avea dreptate, ca cine stie peste ce stricaciuni nimeream.”
Au ramas amandoua mai departe, la oi. Apoi, pe la 17 ani, Anca si-a cumparat primul ei telefon mobil. Si nici nu invatase bine sa umble cu el, ca au si inceput s-o sune flacaii. Era tare frumoasa, nu era baiat in sat sa nu-i poarte de grija. Dar ea statea acolo, la stana, si se distra pe seama lor, ca parca nu era nici unul care sa-i intre in voie. Abia dupa cateva luni, a sunat-o cineva care i-a starnit parca putina atentie. Zicea ca il cheama Ionel si ca nu-i de pe-acolo, ca vine doar la o sora, s-o mai ajute la stana. Anca nu-l stia la chip, insa el o vazuse de multe ori prin sat, si i-a cam picat la suflet. Si nu era zi sa n-o sune de doua, trei ori, sau macar sa-i dea un mesaj. Nu-i cerea nimic, doar asa, s-o intrebe ce face.

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteCiobanite la oi in Banat

Iar ea se fastacea mereu, ca-i placea tare cum ii vorbea. Simtea in vorbele lui ca nu-i vreun necopt, ca-i poate chiar un flacau mai tomnatic, cu purtari mai alese si ganduri mai cumpatate. Ii spunea ca-i din Ursici, un sat frumos din Hunedoara, ascuns in muntii Sureanu, ca are oi multe, ca si ea, ca-i vrednic si curat la suflet. Ori ii trimitea un mesaj, in care ii spunea doar atat: „Ma rog la Dumnezeu sa-ti poarte de grija”. Abia tarziu, dupa vreo sase luni, a indraznit sa-i ceara o intalnire. Venise acolo, in satul ei, sa-si vada iar sora. A sunat-o numaidecat si a intrebat-o, dintr-o rasuflare, daca se pot intalni. Ea era dusa la stana si nu prea voia s-o vada acolo, in toalele alea murdare. I-a zis sa vina la poarta ei, mai spre seara. Ca nu se cuvine sa iasa cu el fara sa-l cunoasca si taica-sau. S-au vazut pentru prima oara chiar acolo, in poarta. El era imbracat in costum, cu camasa alba si cravata la gat. Ea, intr-o rochie alba, de matase, stransa la brau cu o cingatoare subtire din piele. Au iesit putin prin sat, si cand s-a lasat intunericul, s-au ascuns in livezile din spatele caselor. Dupa atatea vorbe si soapte la telefon, dupa atatea mesaje duioase, in noaptea aia, erau deja indragostiti.
„Asa se iubesc tinerii aici, la Ursici. Mai mult prin SMS-uri. Ca-s distante prea mari. Anul trecut, s-or maritat doua fete. Cu doi baieti din alte sate. Si pana sa se marite, s-or mangaiat numai prin mesaje. Baiul e ca nu prea ai cum sa incarci bateria la telefon. Noi acum avem un generator, dar fetele astea mergeau la cineva care are o Dacia papuc si lasau motorul aprins pana isi incarcau nitelus bateria. Daca-i dragoste mare, nimic nu-i o povara.”

Un cotlon de rai

Imediat dupa nunta, Anca si-a urmat barbatul aici, la Ursici. Venea pentru prima oara si avea mari emotii. Stia ca aici, in pustietatea asta, avea sa ramana tot restul vietii.

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteCu Ionel, sotul ei

„Am venit seara, pe intuneric. M-am cam spariat cand am vazut atata bezna si pustiu. Dar cand m-am trezit, dimineata, am zis ca visez, asa frumos mi s-o aratat locul asta. Acu’ n-as mai pleca de-aici nici daca as sti ca ma asteapta palate din aur. Nicaieri nu gasesti un loc mai frumos.”
Plecarea ei din casa parinteasca a dus la pierderea intregii averi. Asa-i prin Banat, mezinul ramane cu toata agoniseala parintilor. Iar daca pleaca spre alte meleaguri, averea ramane urmatorului frate mai mic. Asa ca ea nu s-a ales decat cu o zestre modesta: vreo 50 de oi, o vaca si o manza. Nu-i bai, are Ionel destule: sute de oi, vaci, cai, pasari, o casa mandra, o gradina ca in rai si un munte intreg de paduri si pasune. Nu le lipseste decat un singur lucru: curentul electric. Si asta, doar pentru ca nu pot avea un frigider in care sa tina mancare gatita. „Nu pot face mancare decat pentru o zi, cel mult doua, ca altfel se strica. Si de-aia trebuie sa stau toata ziulica la bucatarie, sa gatesc. In rest, n-avem trebuinta de nimic. Nici macar de televizor. Ce sa facem cu el, sa vedem tot desfraul din lume? Avem un radio pe baterii, la care mai ascultam cum o sa fie vremea. Pe noi cam atata ne intereseaza, sa stim daca o sa ploaie ori vine viscolul. Ca aici ii prapad mare cand vine vreme urata si trebuie sa stim si noi, sa ne potrivim randuiala.”
Acum noua luni, Anca l-a nascut pe Marius si, odata cu el, s-a nascut parca si ea pentru a doua oara. O singura data a fost cu el internat in spital, la Calan, si de atunci nu vrea sa mai auda de doctori. Are aici, in casa, tot ce-i trebuie. Tincturi de tot felul, siropuri din plante, ceaiuri miraculoase. La biserica merge rar, si asta nu-i place. Cea mai aproape e la Valea Luncanilor, un sat la fel de mic, cu vreo 30 de case, cam la doua ore de mers la pas prin padure. Acolo, preotul vine o data la doua duminici si e suparat tare, ca nu prea are cui sa slujeasca. La asa drum, nu-i nici o mirare. Scoala deocamdata e inchisa, dar Anca e sigura ca ziua cand se va deschide din nou e aproape. S-au intors deja in sat cateva familii tinere, cu copii, si vor face cu totii demersuri sa aduca iar o invatatoare.

Ursici, locul in care diavolul nu razbesteMarius, minunea lumii…

„O sa-l dau pe Marius la scoala de-aici si pe urma o sa-l las pe el sa aleaga. Ori merge mai departe, ori ramane si el oier. Numa’ ca deja ma gandesc la toate relele, daca o vrea sa plece din sat. De-aia, acu’ il inteleg bine pe tata, de n-o vrut sa ma mai dea la scoala. Da’ io pe-al meu o sa-l las sa aleaga.”
Ionel e plecat la Calan, sa vanda ceva branza la piata, iar socrii stau cu oile la pasune. Zi de zi, Anca vede doar de treburile casei. Face curat, mancare, spala, are grija de pasari. Asta, daca o lasa copilul. Dar niciodata nu se vaita de nimic. Aici, in cotlonul asta de rai, toata truda oamenilor e ca o calda blagoslovire data de Dumnezeu.
„Omul asta al meu mi-o luat tineretea cu telefoanele lui si m-o adus aici, la capatul lumii. Da’ is tare fericita ca s-o intamplat asta. Mi-e dor si de acasa, nu zic, numa’ ca nicaieri nu eram mai multamita decat aici. Acu’, m-as lipsi cu placere si de telefonul asta mobil. Ca n-auzi pe nimeni sa te sune ca sa-ti zica de bine. Numa’ vesti rele auzi, ca parca a luat-o razna lumea asta.” O iau inapoi, pe drumeagul pustiu care taie padurile si pasunea. Merg cam jumatate de ceas, si-apoi dau cu ochii din nou de mosul Ion. Sta tot acolo, neclintit, pe lavita din fata casei, cu acelasi suras tihnit si suveran. Ma vede si rade cu ochii lui albastri, cu obrajii lui inca rumeni.
„Cum ii, domnisorule? Ai gasit ce catai?”
Zambesc si eu, putin stanjenit, si trec mai departe, cu privirea plecata.
„Ehei! Geaba ai gasit daca te intorni iara in lumea aia plina de pacate.”

http://www.formula-as.ro/2011/977/societate-37/ursici-locul-in-care-diavolul-nu-razbeste-13940
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: