Skip to content

Pledoarie pentru Valeria

04/01/2013

Pledoarie pentru Valeria

De trei ori am stat fata in fata cu Valeria. Si m-a biruit. Am intrat in ceva din care n-am mai avut scapare.

Era ca si cum ai fi dat, deodata, de-o vana de piatra dura sau de un suvoi care te ia pe sus. Stii asta pe loc. Valeria Rimbetea e o femeie simpla, din Luncani. Platforma Luncanilor, din Muntii Orastiei, Sureanu, in coasta de Retezat. Tara dacilor: Piatra Rosie, Cioclovina, Pestera Seaca, e cotrobaita si astazi pentru comorile lui Decebal. Se spune ca regele ar fi zagazuit firul apei din coridoarele subterane, si-ar fi ingropat bogatiile si ar fi dat drumul torentului inapoi. Oricum, s-au descoperit aici coliere cu clopotei de bronz – „tutuli”, margele in romburi de aur – „fusaiole”, chihlimbare, perle de aur. Povestindu-mi, Valeria rade incet. Rade fara sunet. A deprins toate numele rostite de arheologi.
De maritat, s-a maritat in alt cuib al Luncanilor, in Ursici, sat fara lumina electrica si acum. Drumul s-a taiat, totusi, in cele din urma, drum de car si masina, peste poteca de altadata, pe care urca si Valeria, cu caii incarcati de desagi. Doar de sarbatori si duminica, mai cobora Valeria pe drumul cel vechi. In multe din satele cu case rasfirate pe padinele si culmile largi ale Luncanilor, in Cioclovina, Ursici, Alunu, Prihodiste, nu sunt biserici, si atunci oamenii coboara in Bosorod sau in Luncani Vale. La fiece sarbatoare, in fiece duminica. Asa am cunoscut-o pe Valeria.

Salamandra de pe usa bisericii

Pe tocul usii negre a bisericii de lemn din Luncani statea lenesa la soare, cu obraznicie si nepasare, o salamandra. Nu-mi parea deloc o blasfemie, ba era chiar grozava, superba. Dinauntru, psalmodia gutural, pe nas, o voce de cantor. Soparla parea ca se desfata, imbaiata, mangaiata de cantare. Era usa femeilor, dupa cum aveam sa aflu. Aici, bisericile au doua intrari, pentru barbati si pentru muieri, separat.

Pledoarie pentru ValeriaValeria Rimbetea

Usa se deschide si apare intaia femeie. Cum iese, da de mine privind salamandra. Petele galbene ii straluceau pe trupul solzos. Muierea isi trage coltul baticului inflorat si imi spune, suierat, printre dinti: „Da’, bin’e, nu puturati s-o zgorniti?! Balaurea asta ii neam cu „Uciga-l Crucea”! Tomna aice s-o pus, pe usa bisericii, afurasata!”.
Incet, incet, s-au perindat si au apucat-o pe poteca in jos, una cate una, batrane sau fetiscane, neveste sau vaduve, femei cu broboade sau basmale, intr-un sir lung, lung, cu straiele lor intunecate, pe care topaiau, uneori, prin frunzis, stropii de soare. Imi ziceam, petrecandu-le cu ochii: „Uite neamul luncanilor, cum se duce la vale…”. Deodata, femeia cu naframa inflorata se intoarce din drum in curtea bisericii, facandu-si loc si dand la o parte pe celelalte muieri. A venit glont la mine, m-a impins usor, spre spate, si m-a privit indelung: „Va cunosc, oare, de undeva?”. Apoi m-a strans in brate cu foc, ca pe o cunostinta asteptata indelung. „Sa nu va fie da pricina pentru vorbele dinainte. Daca umblati prin Luncani, neaparat sa viniti si in Ursici, la noi. Imi zice Valeria lu’ Ionel al lu’ Dionisie Rimbetea”. Apoi m-a intrebat, brusc, care-i ziua nasterii mele. Si cand i-am spus, a batut din palme: „Asta era! D-apoi de asta v-am samtat indata ca pe-o sora a me. Suntem deodata, dantr-o zi si dantr-un an. V-astept musai”. Desi n-am dat mare atentie potrivelii, de dus, m-am dus in Ursici, si calatoria aceea aduce, si astazi, soare in viata mea.
Peste mai bine de un an de la intalnirea din Luncani Vale, am ajuns si eu sus, in Ursici, satul din pragul norilor. Ii trimisesem veste Valeriei, iar ea se pusese sa coaca placinta cu cas dulce, umpluse deja paharele cu vinars, se gatise cu o ie batraneasca si statea cu rabdare si cu nerabdare, in geam, printre muscatele inflorite. Ochiuri de geam lucioase, cu perdele „rupturite” (brodate), prin care se zareau, hat departe, valuri, valuri de dealuri si nori destramati. In jur, nici o casa, Valeria statea ca la poza, in geam.

Mormintii din gradinuta

In pridvor, in tarnatul comnariei (bucataria de vara), trona un pat mare din scanduri, lasat afara, in aer liber. Batatura casei, cu multe trepte, fusese taiata in piatra, chiar din stanca locului. In fiece an, la „Samti”, cei 40 de Mucenici, in 9 martie, Valeria ocolea casa si sura cu jar fumegand, din vatra aprinsa afara. Iar de Armindeni, cocota copacelul de mesteacan sus, pe vranita, la poarta. Statea acolo strajer pana la 1 aprilie al anului viitor. „E bine si de serpi, ca dai de ei la coasa, la fan”. Iar cand dadea lupul peste oile lor sau intra ursul in sada (livada de pruni), Valeria, ca orice bacita de aici, stia sa chioteasca. Era de mare folos. Chiot de noapte, lung, gutural, spaimos, de alungare. „Tuuuuui-Hi. Tuuuuui-Hi”. Cu totul altfel decat cel de zi, scurt, chemator, cand le anuntai ca esti acolo celor aflati cu turme pe alte dealuri… „Tui-Hi. Tui-Hi.”
Tot in ocol, pe pragul casei vechi, iesise in intampinare o batrana. Mama Valeriei, venita din Cioclovina. Marunta, cu ochi cat roata si luminite hatre in ei, statea cu o mana in „surt” si cu cealalta imbratisand, ca pe-un tovaras, o cruce. Crucea ei! Pictata in verde-albastru si cu chipul lui Iisus. Ochii-i jucau a zambet. Pe cruce, un patrat alb, loc pentru scrierea datei „ei”. „Si ce daca, am trait destul!”, parea a zice privirea aceea, staruind si astazi in mintea mea. Astazi, batrana o fi odihnind printre „mormintii din gradinuta”. Asa se ingroapa oamenii aici, in satele de munte din Luncani, in livada sau chiar in batatura, printre bujori si dalii, flori nalte, abia de vezi locul. La 40 de zile, se pune o cruce noua, cu ciocoti (ciucuri) negri de lana si nu se mai innoieste. Crucile de lemn se surpa incet, raman o vreme rezemate de-un pom, de gard, cazute la pamant, musuroiesc usor, si doar o gramajoara de pietre scoase de pe loc la o noua inmormantare, mai dau de veste c-ar fi fost acolo osemintele cuiva… In fiece gradina, 4-5 cruci, nu mai mult, cele dinainte s-au macinat, s-au buruienit, s-au inierbat… Sunt alor tai, ti-s dragi, ti-s de folos, nu sperie niciodata pe nimeni, dimpotriva. N-ai sa vrei nicicand sa fii de rusine in fata lor, ci de toata isprava.
Cum era si Valeria. O femeie si jumatate, insa acum avea un nu stiu ce. O framanta o neliniste. Cobora si urca, nu totdeauna cu rost, lampa de petrol din tavan, careia barbatul ei, Ionel Rimbetea al lui Dionisie, ii faurise un soi de arc ce-i dadea mobilitate, si era cand jos, lampa de masa sau de tesut la razboi, cand sus, lustra. Ionel lucrase singur casa cea mare si facuse, bineinteles, si putina de branza, cada pentru varza, butoaiele de muraturi, de tuica, sau covatile pentru carnea pusa la sarat.

Pledoarie pentru ValeriaMama Valeriei, „purtandu-si” propria cruce

Asta-i rostul barbatului, mai cu seama in gospodariile din munti. Iar rostul femeii nu parea a-l sti nimeni mai bine ca Valeria. Iata-l: in scorbura unui anume fag batran, in „butoara”, o femeie se-ngrijeste obligatoriu sa fie pus un ulcior cu apa rece, cand se tineau targuri in Hateg si oamenii se porneau la drum, sau cand urca turmele in munte. Asa isi si masurau calea. „Cat mai e pan’ la butoara?”.

Stia sa faca si „pomana in viata” Valeria. „Tre’ sa asterni o masa de lemn cu panzatura, si pe ea pui zupa, sarme, o pan’e, tuica, vin, cana cu lapt’e, pahare, sararita, tacamuri, galeata cu apa, lampa cu petrol, scaun, si ce jivine poti – miel, purcel, pui, vitel… Dai mai cu sama la batrani si copchii. E bin’e s-o faci din tat sufletu’, nu pentru f’o rasplata, samplu, ca mare bucurie ai ase”…
Valeria vorbea, vorbea, dar era cu inima intr-altundeva. Si se tot juca cu lampa aia. Sus, jos, sus… Intr-un tarziu, am surprins nefirescul. In ia larga, ascundea un ghips. Ii zdrobise umarul o usa de tren. Brusc, mi-a vorbit in soapta. Dezvaluia o taina: „E facatura. Mi-a facut de rau vecina, imi vor pamantul de gradina, le-ar fi mai lesne s-apuce spre drum. De mult ne vor plecati, da’ io nu m-am dat dusa…”. Ce poti sa-i spui?! Ei, celei atat de puternice, devenita, parca din senin, tematoare si vulnerabila, de parca cineva ii strapunsese cu o sulita aura ei de munteanca invincibila. O unda de spaima ii strabatea, uneori, chipul. Dar ea o gonea aproape imediat si-mi zambea: „Hai, mai bine-om vorovi de comorile lu’ Decebal”.

In cer

Satele din podisul Luncanilor sunt, si ele, niste comori. Aici sunt infruntate stihiile, lupii, ursul, sarpele, furtuni cu trasnete, vijelii si torenti, troiene si viscole. Fiecare brat de lemne pus pe foc e cu stradanie adus. La nunta, zestrea e urcata pe o spinare de cal. Cel mort e coborat, asezat la odihna de veci, in gradina. Nu poti duce in alta parte coparseul. Oamenii sunt tari, aprigi, dar se feresc de „locuri rele”. Nu pornesc in „zile rele” si si-au faurit strategii contra „moroilor”, contra vrajitoarelor care fura „mana laptelui”, de-i vine vacii colostru si sange pe uger, nu lapte bun.

Pledoarie pentru ValeriaCruce arhaica (cu pasarea-suflet)

Asa ca pun in ograzi, pentru vite, drob de sare sfintit la biserica, aidoma anafurei si aghiazmei. Nu traiesc la intamplare, stau cumva la panda si presimt pulsatia maleficului atunci cand se apropie. Nu stiu cum fac. Dar rareori se inseala. Nici Valeria nu s-a inselat.
Spre sfarsitul verii, am primit un telefon. Valeria era in Bucuresti, internata la Spitalul Universitar Municipal. I se facea punctie pentru biopsie (a fost cumplit de dureroasa), din osul mainii rupte, ce nu se mai vindeca. Dar ochii-i straluceau cand m-a vazut si am citit in ei mandrie, reusise sa dea de mine, sa ma faca sa vin la ea. Mi-a spus raspicat: „N-oi mere io la oncologia lor, in Fundeniu ala. Cum ies, o iau pan manastiri. Stiu vreo doauo tare bune… Mai vorbim noi, ie, om mai pun’e la cale, ne-om mai vide, ca io n-am stat destul pe lumea asta…”.
Dar cand toamna trecuse de parguire, in plina noapte, am sarit in sus. Mi se nazarise ca Valeria era cu mine, in camera! Si, nu dupa o lunga vreme, mi-a venit vestea. Se dusese, totusi, sau fusese dusa la Fundeni. Si de acolo, plecase de tot. In cer. Totusi, eu n-o cred invinsa definitiv pe Valeria. O fi in cer, dar cred ca e ramasa cumva si in Luncani. O voi gasi, daca ma invrednicesc sa mai urc in Ursici. Poate ca trebuie sa o fac. Pentru ea si pentru ai ei, cat nu se muta cu totii la vale, parasindu-si lumea si locul, asa cum paream sa simt, mai demult. Atunci, langa salamandra de pe usa bisericii, cand am cunoscut-o pe Valeria mea.

http://www.formula-as.ro/2011/955/acasa-1/pledoarie-pentru-valeria-13366
One Comment leave one →
  1. ioan permalink
    12/01/2014 16:09

    super..fara cuvinte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: