Skip to content

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste

05/01/2013

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteTarsa. Joia painii
Vine incet, pe drumul parca aerian ce taie platoul inalt al Luncanilor, tinand c-o mana de sfoara un magarus cenusiu, iar cu cealalta, o nuia subtire, cu care atinge uneori din mers, ca-n joaca, praful fierbinte dinaintea pasilor ei. Singura, intre toti muntii astia colosali, pe drum, tot mai departe…
E imbracata frumos, ca de sarbatoare, c-o camasa de-un alb imaculat si o naframa ce-i strange parul argintiu, bine intins pe spate. Ca o regina a muntilor calca Maria Adamescu, in varsta de 72 de ani, singura prin vipia verii, ce a urcat pana si pe crestele astea albastrii ale Sureanului. Priveste drept inainte cu semetie, fara a-si intoarce capul spre masina cea mare de teren ce se apropie incet, in spatele ei, de parca nici nu ne-ar fi observat sau n-ar fi vrut sa ne bage in seama. Pe un platou pustiu din inaltimi: o femeie firava, cu un magarus, langa o masina uriasa, albastra. Masina merge incet, in spatele femeii. Atat. Trei siluete deasupra lumii. In rest, imprejur, sunt doar largi prapastii.
Cobor si o intreb pe femeie cine este. De unde vine. Incotro merge. Zice ca numele ei este Adamescu si se trage de la Adam, primul om. Peste saua de pe spinarea magarusului cenusiu atarna, de-o parte si de alta, doi desagi goi, mocanesti, cadrilati, legati intre ei la mijloc. Zice ca-i dintr-un sat de mai sus („oare chiar poate exista „mai sus”?!”, ma intreb uluit, dupa anevoiosul urcus, pe drumuri ingrozitoare, crestate adanc de gropi ca niste cratere). Da, e „de mai sus”, imi raspunde, si coboara pana la cel mai apropiat magazin satesc, sa cumpere paine. A mers deja doi kilometri. Mai are inca patru. Duce magarusul cu dansa, fiindca nu ar putea sa care singura cele sase paini pe care le va cumpara din vale. Astazi e joi, zi de paine. Singura zi din saptamana in care Maria Adamescu, zisa „Alionii”, coboara din gospodaria ei de pe pisc si vede alti oameni decat pe sotul ei si cei doi baieti din patru, ramasi acasa, inca neinsurati. Chiar asa ii zice zilei de joi: „Ziua painii”.
„La ce se gandeste Maria cand merge atata drum pentru sase paini?”. Ca trebuie sa mearga, atat! Sa ajunga sa cumpere painile alea si sa se intoarca acasa. Ca Dumnezeu e in painile alea, cu ea, pe drum. Un rost al ei. Sa aduca acasa painea lor cea de toate zilele. „Eu am avut „menirea” asta dintotdeauna, vara-iarna, inca de cand am fost tanara mireasa, sa aduc painile de la Tarsa, cu ajutorul lui Dumnezeu”, zice. Si recunoaste ca are chiar putina emotie in joile astea, ca se va intalni cu oameni, acolo, la pravalie. Si le va da „buna zaua”, ca o veritabila consateanca, desi cel mai apropiat vecin se afla la kilometri distanta si nu prea are legatura cu alte fiinte omenesti. Dar, marturiseste, intr-un fel nici nu-i trebuie. Ea are paisprezece vite, saptezeci de oi, patru porci, magarusul asta, o iapa faina, de trasura. In casa, un barbat bun, chiar daca nitel bolnav. Pace in familie. Aer bun. Are! Are mult! Parca chiar prea mult! Munti intregi! Cand sta pe pamanturile ei, nu le vede capatul. Ea, femeiusca asta firava, cu picioarele ca doua bete si ochi parca mereu inlacrimati de vant, are grija acum de toate. E singura stapana a acelor munti, cu paduri, gradini, livezi si pajisti deasupra. O intreaga, intinsa avere. Si totusi, joia ramane joi. Ziua de mers pe jos sase kilometri, pentru sase paini, si apoi de-ntors alti sase kilometri, pana acasa. Tot pe munti si pe munti. Tot urcus.Sapte sate, sapte copii, sapte cetati…

Nici doua sute de pasi nu rezist alaturi de ea. O luam inainte, in masina. Ma simt descoperit, fara ajutor, ametit de atata arsita, de care n-ai unde sa te adapostesti pe piscul asta plat, fara vegetatie si case. Ii spunem c-o vom astepta acolo, „la pravalia de la fagul cu bancuta”, un copac superb, urias, in varsta de peste jumatate de mileniu, c-o coroana imperiala si-o tulpina pe care nu o pot cuprinde trei barbati.

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste

Acolo e inima Tarsei, la acel copac cu bancuta de lemn imprejur. Un fag anume. Asta, desi toate ulitele ce taie imensa asezare, 20 de kilometri patrati risipiti pe dealuri si munti, sunt strajuite numai de asemenea arbori contorsionati, matusalemici, sporind imaginea de tinut stravechi, al vazduhului, cu taine mari. Fagi. Stejari. Tise. Cedri. Chiar si mesteceni multiseculari, scorburosi, pe marginile drumeagurilor indepartate. Totul e vechi, iti spui mereu. Arborii, muntii, oamenii, casele lor, obiceiurile lor… Asa, ca o impresie generala ce-ti staruie in inima. Iar la pravalie, e putin mai umbra si-o tihna a muntenilor opriti sub un foisor, patru-cinci la masa, cu beri in maini, sporovaind in treacat, imprastiindu-se apoi, pe rand, la treburile lor. In fata magazinului sunt parcate masini de teren, la mana a doua, e drept, dar jeep-uri foarte bune. Toti oamenii de aici zic ca o duc foarte bine. Au munti, animale, case mari. Bani de bere si pita nu prea au. Caci mai toti traiesc numai din ce le dau animalele sau pamantul, in gospodariile lor de pe culmi, si prea putini se gandesc la afaceri, plecari aventuroase la oras ori prin strainatate. Au munti, dar n-au bani lichizi. Laptele nu se vinde, nu urca nimeni pana la ei sa-l colecteze. Vitele nu renteaza. Sunt doar ei, cu ai lor, acolo sus. Rar coboara. Si nu le trebuie mai mult.
Intrebam de Maria Adamescu, dar foarte putini meseni o stiu. Abia intr-un tarziu izbucneste unul grasut, mic la trup si cu chipul ros, care lucreaza prin primarie: „Aaaa, cea de acolo, de sus, de vine ea mereu cu magaru’… Aaaa, da… Strasnica muiere, zau!…” Da, acum toti de la masa si-o amintesc, dupa porecla: „Alionii. Strasnica muiere…”. Ne asezam si noi cu o bere in fata si vorbim. Sunt sapte sate aici, in jurul platoului magic al Luncanilor, care au fost depopulate dramatic in ultima vreme. Au mai ramas in ele doar ultimii supravietuitori, cei ce nu s-au putut desparti nicicum de muntii lor. „Urmasi din daci-daci!”, zice un om, infigandu-si degetu-n piept. „Hai dintaiu oameni, care din toate neamurile stiu c-or fost aicea de zece mii de ai (ani), din istorie, n-o venit de undeva si n-o fost adusi. Oamenii stiu! Da, stiu si azi, cum sa nu? Is mandri. Si-atunci, cum sa-si lase ei holda lor, daca aicea o fost bunii lor si aicea traiesc ei atat de bine? No?! Pai veeezi, ca n-ai cum…”. Onu Ion, barbatul cu palariuta verde, care tocmai vorbise si are ceva habar de istoria locului, numara satele pocnind pe degetele lui pietroase, cu care ma gandeam c-ar putea sparge oricand sticla de bere, dac-o strangea putin mai mult: „Avem Tarsa, aici. Ii singuru’ sat „mai la nivel”, asa. Da’ si el izolat, slabiiit, s-or dus oamenii… Macar aicea avem biserica, caminu’, crasma asta, scoala la care mai is septe copii. Pe vremea mea, or fost naouazaci. Toti s-or dus… Pe urma Prihodistea, mai sus. Alunu, Luncani-Vale, Cioclovina, asta ii sat veeechi, din „neoliticu”, cum o zis profesorii de-o fost aici. Apoi Luncani-Vale, Ursici, in asta oamenii n-au nici curent electric. Si Gradistea Muncelului, pa stanga, chiar dedesubt, la cetatea de scaun a lui Decebal, Sarmisegetuza”.

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste

Sapte. Nume batrane, de sate, de locuri, de oameni care altadata au fost mult mai multi. Au ramas doar supravietuitorii. Oamenii „orijinali”, cum se zice. In toate cele sapte era cate-o scoala, pana nu de mult. Acum, n-au mai ramas decat cladirile paraginite. Numai aici, la Tarsa, mai e ceva. Va mai tine si ea putin timp – doar sapte copii au mai ramas, adunati din toate cele sapte sate, iar in locul lor nu mai apar altii, caci nu mai sunt tineri care sa-i mai nasca.
Un templu imens al muntilor gazduieste cele sapte sate arhaice din podisul inalt al Luncanilor. Cele mai mari cetati ale dacilor le inconjoara din toate partile, semete: Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, Fetele Albe, Capalna… De sus, de pe platou, se vad toate. De la fiecare dintre ele, un calaret facea un ceas pana la „capitala spirituala” a Sarmisegetuzei, ca sa dea vestile. Fix o ora. O bratara de fortificatii celebre inchide platoul acesta, ca pe un paradis de necucerit, chiar si azi. Pajisti cu mii de soiuri de flori, unele foarte rare. Campuri lungi de feriga frematanda. Noiane de fluturi nemaiintalniti altundeva. Rezervatii naturale imense. Pesteri renumite. Fosgaiala sloboda de lupi, ursi, rasi, pisici salbatice. Copacii astia seculari care-au vazut istorie atat de multa… Asa arata astazi podisul Luncanilor. Fostul imperiu al dacilor din Muntii Sureanu si-ai Orastiei. Ca o oaza-n vazduh, strajuita de inaltimi magice. O rezervatie aeriana de istorie, flori, copaci, sate, case, oameni, fizionomii stravechi. Totul e unic. Totul merita privit. Cu luare aminte.

Si totusi, cum erau dacii?

De fapt, cum isi inchipuie Ion Onu ca aratau? El zice (stie asta de la bunu’ lu’ bunu’ lu’ bunu’…) ca au fost al doilea rand de oameni, dupa uriasii blajini care calcau peste culmile astea: „paseau la cateva sute de metri, dintr-un deal in altu’, atata avea pasu’ femeia de urias”, o femeie cu umbra prelunga ce se intindea peste pajisti, atunci cand primii oameni „abia luase fiinta”.

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste

„Da, femeia de urias a vazut oamenii, erau mici in holda. Barbat si nevasta, cu pruncii langa ei, cuminti. Barbatul tinea plugul, femeia mana boii inaintea lui. Si copiii erau langa dansii. Atunci femeia de urias i-o luat pe toti in poala, cu boi si plug cu tot, si i-o dus acasa, ca nu stia ce ganganii is astea. Da’ tata ei i-o zis: „De unde i-ai luat?! Du-i inapoi pe locu’ lor, ca acestia vor mosteni pamantul!”” Du-i inapoi pe locul lor… Si pe locul lor au ramas, inca de la primii oameni. Dar oare chiar sa fi existat uriasii aia cu pas de-o suta de metri? Cei de la masa dau din cap… „pai cam da”. Asa stiu toti, de la batranii lor. Ca nu e doar legenda. Iar dupa uriasi au fost dacii, ei insisi „oameni la greutate”, mari, inalti, asa ii vad Ion Onu si ceilalti localnici din Tarsa, caci altfel cum puteau ei sa urce asemenea blocuri de piatra, de 1,20 m/80 cm, tocmai pana sus, in cetatile lor, pietre pe care nici trei barbati normali de azi n-au de unde sa le apuce si n-ar putea macar sa le clinteasca. Or, daca au fost normali de statura, asa ca noi, sigur au fost niste „vrajitori”, ceva, prin puterile lor speciale. Sigur este ca aia care se trag din daci au urechile „bine lipite de cap” si pometii ridicati, in vreme ce urmasii romanilor sunt mai clapaugiti, cu urechea „mai larga, asa, pavoazata”. Ne uitam unii la altii, zambind. Despre mine devine cam limpede ca dac veritabil nu prea sunt. Sigur ceva roman sau altceva, oricum o „vinitura”, in tinuturile lor batrane. Ne uitam unii la altii si radem de urechile noastre. Si imi dau seama ca mi-e tare bine aici.

Saizeci de monede de zece bani si o inghetata

In sfarsit apare, pe drum. Abia mai poate merge, din pricina caldurii si a ostenelii, tragand din greu dupa ea magarusul acela pleostit si umil. E asudata, arsa-n obraz, picioarele i se clatina putin, dar se tine tare. Culmea, camasa i-e parca neatinsa de sudoare sau praf si nici un fir alb nu i s-a miscat din stransoarea naframei. Abia cand ajunge intre oameni, Maria Adamescu isi deschide larg zambetul si rosteste acel „buna zaua”, pe care il astepta de mult. Cativa barbati inclina scurt din cap si mormaie-n barba un soi de raspuns, fara a-i acorda mare atentie. Ea se reazema putin de un gardut, sa-si traga sufletul, ridicandu-si ochii albastri spre soarele gol, fara scama de nor, care arde. Rasufla adanc, de cateva ori.

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteScoala veche din Tarsa, la care altadata invatau 90 de elevi

Apoi se indreapta de sale, isi potriveste inca o data basmaua maronie pe crestet si porneste iarasi, intr-un ultim si visator asalt spre magazin, taraindu-si hotarata picioarele prin colb. O fata plinuta, in trening si-un tricou rosu, sta la tejghea. Batrana scoate din buzunarul fustei doi pumni de monede de zece bani si ii rastoarna cu zgomot. Zice ca-i da asa marunt, fiindca numai asa a avut in casa. Nu se simte jenata absolut deloc pentru asta. Dar sunt saizeci, e sigura. I-a numarat bine de dimineata, de cand a plecat. In spatele grasutei, pe rafturi, sunt sute de paini rumene. Un perete intreg, acoperit de paini, de sus pana jos. Fata numara banii, tragand manunchiuri de monede in sertar. Dupa sase kilometri de mers prin arsita, Maria Adamescu sta linistita si-asteapta ca fetiscana sa numere pe indelete. Are munti intregi, saptezeci de oi, paisprezece vite, dar n-are bani. Caci ea n-a fost la colectiv, n-a prea avut „penzie”. N-a prea vandut pamant, lapte, vite. N-a vrut sa atarne cu banii de nimeni, niciodata.

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteIon Onu

La final, dupa ce pune painile in desagi, Maria Adamescu isi permite un mare lux, „personal”. „O inghetata din aia, pe bat, la un leu…”. Mai are inca doua monede de cincizeci de bani, separate, tinute bine la brau, intr-o batista. Plateste. Mananca cu pofta, in pridvorul pravaliei, uitandu-se agitata in jur, parca mereu pe picior de plecare. Scurt ragaz ca sa incerc si eu, naiv, s-o intreb ceva. „Cum e viata, acolo sus?”. „Hmm…”, zice, tinand ochii aproape inchisi. „E… buna”. „Dar lupi? Lupi ai vazut?”. „Hmm…”, zice iar. „O gramada… cum sa nu vad, doar acolo-i casa lor, la padure. De cate ori n-or venit la oile mele? Da’ eu le-am zis: „Husti de-aici!”… Si-au plecat”. Inghetata e pe terminate, si Maria o arunca la cos, ca sa nu se pateze. Imi zice ca trebuie sa plece acum, sa o iert, ca daca mai sta putin se moleseste si n-o sa mai aiba „snaga” sa mearga inapoi. Asaza bine desagii peste saua magarusului. Cele sase paini le vor ajunge tuturor, acolo sus, pana joia viitoare. „Nu se strica, c-o mai punem pe plita si-o mai fragezim…”. E ora doua, la amiaza. Crucea zilei. Pamantul arde la fel ca si soarele. Maria Adamescu porneste incet, cu cele sase paini pe magar, zambind. Dar, multumita, dupa cum o vad eu. Si-a indeplinit „menirea”. A luat painile. A mancat si inghetata. E bine. Acum va merge iarasi, alti sase kilometri, inapoi catre casa, in varf de munte. Trage animalul de funie si ii vorbeste ca unui om: „No, hai sa mergem. Hai, flacau…”. Si pleaca molcom, fara a mai da „buna zaua” cuiva.
Abia tarziu, cand ajunge pe la fagul cu bancuta, imi vine un gand si alerg dupa dansa. As vrea s-o intreb care e, totusi, satul „de mai sus”, de unde a coborat. Imi zice ca-i un sat mic. Cel mai mic si mai inalt din toate cele sapte aflate intre cele sapte cetati de pe podisul Luncanilor. Satul ei se numeste Prihodiste. „Prihodiste, deci…”. Si imi notez.

Prihodiste – scoala din vazduh

Nici n-ai zice ca-i un sat. Doar o poteca ce strabate o culme de munte, iar de-o parte si de alta, pe versanti, ici-colo, cate o gospodarie. Palcuri indepartate de acoperisuri rosii, stranse unul intr-altul ca niste mici fortarete ciobanesti, acoperite cu tigla, risipite prin paduri. Nici o poteca nu duce spre ele, trebuie s-o tai direct peste pajisti. Acolo traiesc ei, prihodistenii, rupti de lume, fiecare cu „hai” din neamul lui, incapatanati in rostul lor milenar, acelasi de demult, pana azi. Un oarecare „centru” ar putea fi… scoala. Singurul loc unde drumul se lateste putin, doar atat cat sa poti intoarce masina. Pusa in punctul cel mai inalt al platoului, si chiar pe marginea unei prapastii, scoala din Prihodiste e o casuta taraneasca, parca suspendata-n vazduh. De pe ferestrele ei poti tine o adevarata lectie de istorie antica. Daca te misti de la un geam la altul, prin odai, se vad toate cele sapte cetati renumite ale dacilor. Sarmisegetuza e chiar in fata, peste prapastie.

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteMuzeograful Grec Samu

Dincolo, in vale, o coama lunguiata e numita si azi Dealul Grosului, caci pe acolo a urcat „grosul” armatei lui Traian, spre marea capitala a lui Zalmoxe. Un localnic muzeograf, pe nume Grec Samu, avea sa-mi explice, de la aceste ferestre, cum au venit legiunile romane pe trei parti, pe vaile Streiului, Muresului si Jiului, aratandu-mi cu degetul, peste paduri, traseele convoaielor care marsaluiau prin vai, ca sa spulbere Cetatea Eterna a fanaticilor luptatori daci, refugiati pe piscuri, nebuni sa se bata pentru muntii lor, pana la moartea-mortilor. Legiuni imense, Gemina, Claudia, Adiutrix, Ulpia Vitrix, Ferrata, Flavia Felix… Ultima condusa, pare-se, chiar de Traian insusi. In odaia scolii din Prihodiste mai sunt inca trei banci si o tabla, ba chiar si doua bucatele de creta. Ai zice ca anul scolar abia s-a terminat, vara asta, nu in urma cu atatia ani. Usa e deschisa, caci cine ar putea urca pana aici sa fure ceva? Si, de fapt, ce ar putea sa fure?… Iesim in aerul fierbinte, dar rarefiat, al inaltimilor. Cam patruzeci de minute ne preumblam pe ulita asta, pana sa gasim pe cineva care sa ne vorbeasca. Tarziu, pe o poteca dinspre Poiana Omului, apare un om. Un cioban tanar, oaches, cam zdrentaros, pe care il cheama Bucur.

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteGospodaria Mariei Adamescu

Bucur si atat il cheama. Intrebam unde-am putea gasi aici o gospodarie cu oameni din „hai vechi, orijinali”, prihodisteni legati de pamant, de munti, care sa stie si putina istorie. Fara nici o ezitare, ciobanasul ne trimite la ai lui Niculae Cugerean, hal mai intelept din sat, in gospodaria caruia traiesc acum trei generatii de parte barbateasca: bunic, fiu si nepot (acesta e singurul copil din Prihodiste, de aproape 5 ani, care ar mai putea merge la scoala). Si nici unul dintre Cugereni nu vrea nici mort sa coboare la oras, de pe pamantul stramosilor. „Asa-s invatati ei, asa le place. Aia nu coboara cu lunile, poate numa’ la biserica, batranu’. Is hai mai vechi. Prihodisteni-prihodisteni, din mosi stramosi! Ar mai fi unu’, Lupea, mai sus… Si inc-un mos de optzeci de ani, care sta singur c-o sluga, in casa aia de-acolo (si ne arata un punct rosu in vale, la vreo cinci kilometri departare), da’ ala nu prea vorbeste, ca-i prea singur si l-o prins uratu’. Culita Cujerean ii baza. El stie povesti, stie istorii, tot-tot-tot. No, la el duceti-va-ti”, zice ciobanasul, in timp ce-n urma lui, de dupa o cotitura a potecii, apar primele boturi ale unor oi albe, apoi tot mai multe, curgand. Saptezeci sunt de toate si toate-s ale lui. Ale acestui flacau zdrentaros, pe care-ai putea sa nu dai doi bani, dar care are, la randu-i, case mari, jeep, si vreo doi munti intregi pe langa Sarmisegetuza. Bucur il cheama. Si atat.
In satul Prihodiste, altadata mare cat Tarsa, mai sunt azi sapte case locuite si douazeci si doi de oameni stabili.

La tranta cu lupii

In anul 1970, cam tot pe vremea asta a verii, Leonita Cugerean a vazut un avion cum trece pe deasupra casei sale din Prihodiste. Imediat, mai in vale, spre Poiana Omului, a auzit un zgomot de motor si ceva asa ca o bubuitura. Si-a zis: „Hi, o cazut avionu’!…”. S-a repezit inspaimantata intr-acolo si si-a facut cruce. Sa vezi minune: fratele ei, Gheorghita, venea zambind de la Calan, calare pe o Mobra albastra, tar-tar-tar pe poteca. A fost prima motoreta pe care prihodistenii au vazut-o vreodata in sat la ei. De-au crezut ca a cazut din cer un avion… Acum, Leonita Cugerean are noua copii maturi – patru baieti si cinci fete – toti insurati, la casele lor, si paisprezece nepoti. N-ai zice. Desi are aproape 70 de ani, pielea chipului i-e roza-aramie, bine intinsa. Abdomenul plat, ca de fata tanara, zdravan incins cu fota cea neagra.

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteNiculae Cugerean, la coasa …

Ochi scaparatori, un trup inca clocotind de viata. Un singur baiat a pastrat acasa, pe cel mai mic, dupa regula veche: Gheorghe, in varsta de 41 de ani, care-a avut nu de mult si un grav accident – a cazut un fag peste el, cand muncea la padure. Nevasta lui l-a parasit, caci era olteanca, si n-a mai putut suporta izolarea de-aici, dar i-a lasat lui copilul, care acum creste frumos, in „casile” astea din varful muntelui. Acestia ar fi trei. Plus starostele tuturor, conducatorul dintotdeauna al intregii gospodarii: bunicul Niculae. Cel de care-mi vorbise ciobanasul numit Bucur. Nu-ti trebuie mult timp sa constati cat de puternic e acest barbat. Atat la trup, cat si la minte. Doar din felul in care vorbeste si gesticuleaza ai revelatia unui ins care nu se teme de nimic pe lumea asta. Nu-i o exagerare: de absolut nimic! Orice-i lumesc nu-i poate sta in cale, in hotararile lui. Are 75 de ani. Acum doi ani, s-a bagat singur intre doisprezece lupi, care-i atacasera staulul. Oile lui. Avutul lui! Cand vine vorba de asta, e neindurator.

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste… si in casa stramoseasca, veche de 150 de ani

A smuls o oaie mancata pe jumatate chiar din gura unei jivine. Un lup i-a sarit in carca si-l musca de spate. S-a intors si l-a lovit peste gura, aruncandu-l cat colo. Apoi a luat furca in maini. Statea acolo, mare, imens!, in lumina lunii, intre cele doisprezece dihanii hamesite, cu picioarele infipte in pamantul lui si se lupta cu ele, pentru avutul lui. De mai departe, de pe poteca, femeia il privea inlacrimata si-L implora pe Dumnezeu cu voce tare sa-i scape barbatul. Sa-l scoata de acolo. Sa nu moara. Anul trecut a dat ursul. Infometat, cum parca nicicand n-a mai fost. „Si cand colo, mi-o luat un miel. Era mai pa sara, asa, si n-am vazut eu prea bine ca ce face el acolo. Da’ mi-am dat sama c-o mancat ceva din el si l-o ingropat in pamant, ca ursu’ asa face – ingroapa. Noo… Ma duc dimineata. Ma cam durea picioru’, schiopam oleaca. Si gasesc locu’. Se vedea picioarele de la miel, numa’ de doua degete iesea afara din pamant. Si ursu’ era acolo, pa el, scurma. Ma reped catra dansu’ si mi ti-i uit fix in ochii lui. Ii zic: „Maaa, da’ ce-i cu tine aici?!” El numa’ ce-o sucit capu-ntr-o parte si-odata o luat-o la fuga. Tunde-o, la vale! Viteza! Baaa, bata-te sa te bata, da’ ce, imi faci tu paguba in gospodaria mea?…”

Fericiti in singuratate

In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteNiculae Cugerean
Insa acest batran care se bate cu lupii si ursii prin munti, atunci cand coboara duminicile, la biserica din Tarsa, e total schimbat. L-am vazut si acolo, dupa Liturghie: ingrijit, cuminte si rusinos ca un copil. Isi framanta palmele, sfios, ochii si-i tine mai mult in pamant. Cinci kilometri merge, la fiecare doua saptamani, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu, in strana lui batrana, mostenita din neam. Astea sunt, de altfel, si singurele sale contacte cu alti oameni. La doua saptamani, doar atunci vine preotul, coboara in Tarsa, pe un drum abrupt, distrus si plin de noroi. Insa nu doar la biserica Niculae Cugerean e asa linistit. Si acasa a fost mereu un om care niciodata n-a tipat macar la nevasta lui sau la vreunul din cei noua copii. E-un barbat care impune fara efort, care si-a castigat respectul prin faptele sale, printr-o forta pasnica, impacata cu sine. Am impresia ca oamenii astia n-au nevoie de nimic altceva decat de ei insisi, ei intre ei. Nici un dor, nici o dorinta de mai mult nu-i ispiteste. Cei doi barbati, tata si fiu, imi arata ce au. „Uitati-va aici, avem gradina. Porumb, cartofi, ceapa, castraveti, numa’ rosiile nu se prea coc, nu-s de ce. Pruna, mar, tot ce vrei. Si mazare. Pai ce mazare buna avem noi aici, n-are nimeni…”.
Batranul imi mai arata si altele, ducand mana spre ele de parca mereu ar intreba: „Da’ ce ne treba altceva? No: grajd plin cu vite! Vitele umbla, le dam drumu-n pasune. Uite cal. Tractor. Uite si-aicea: gip. I-am luat si gip la fecior, ca sa umble”. Ma duce pana in alt grajd, sa-mi arate si altceva. Rezemata de un perete, o drujba portocalie: „No, uite: vezi drujba? Am luat. Ca sa-si taie lemnele cand ii toamna. Ce le treba mai mult? Au aici toate lucrurile. Eu? Ce, Doamne ma iarta, sa vreau mai mult? Nevasta buna am. Mancare buna, aer bun. No, ziceti si dumneavoastra: nu-i bine in zona asta a noastra? Nu ai de toate ca sa traiesti?…”
Il intreb de unde vine totusi aceasta „stare buna” sufleteasca, aceasta trainicie a familiei in conditii atat de izolate si de vitrege, gandindu-ma doar la iernile in care nu coboara cu lunile, rupti total de lumea civilizata, situatii in care ma gandesc c-as putea suferi totusi de multa plictiseala si de urat. Niculae intelege imediat la ce ma refer si raspunde simplu: „Trainicia vine din aia ca esti hotarat ce vrei sa faci. Si-atuncea esti multumit cu ce ai, cu ce ai facut…”. Adica? Imi arata casa veche, de 150 de ani, a bunicului sau, croita din barne innegrite, cu grajdul si bucataria lipite, casa care inca se mai tine tare si azi. Bunicul tot asa a fost: hotarat. Unii ziceau despre el c-ar fi „vrajitor”, prin forta lui „de a face”, caci un om singur nu putea dobandi atatea lucruri intr-un timp asa scurt.
In Tara dacilor, printre nori: PrihodisteTrei generatii de supravietuitori

Niculae la fel: de la 16 ani a luat barda-n carca si s-a dus la padure, unde a cioplit lemn si apoi l-a tras jos, cu boii, spre sat, singur-singurel, ca sa-si faca „conac” si doua randuri de bucatarii. Asa a vrut el, inca de la 16 ani: sa aiba casa lui. Sa nu depinda de nimeni. Si asa a facut. Pe urma, la varsta de 20 de ani, a vrut sa o aiba in casa pe aceasta Leonita, fetiscana pe atunci. Asa a vrut el. Asa a simtit ca trebuie sa faca. Tot ce-a avut mai bun a scos din sufletul sau si i-a daruit ei, in anii aceia. Si a facut-o femeia lui si a dat ospat trei zile si nopti, cu lautari si cate sapte randuri de mese, o nunta dezlantuita, in curtea asta in care stam si noi acum, uitandu-ne la „randurile de casi” si acareturi si la „vrajitorul” asta din mijlocul lor, care singur le-a faptuit pe toate. A marit gospodaria, si-a ridicat copiii si i-a tinut in scoli, iar pentru asta si-a calcat pe inima si a pornit sa vanda vitei peste munte, in Pui si Hateg, a dus miei la piata la Hunedoara, sau vinars de treizeci si doua de grade, la Calan. Doar atunci cand s-au ridicat copiii, cand i-a vazut pe toti ca sunt bine, Niculae s-a intors acasa, in rostul lui. Si nu si-a mai parasit gospodaria, pana azi, nici o clipa. Asta-i. Ce sa ne explice mai mult? Trainicia vine din aia ca daca esti hotarat.

Gospodarii vrajitori

Tot despre un fel de „vrajitori” avea sa-mi vorbeasca si Grec Samu, custodele Muzeului Tarii Hategului din orasul Hateg, referindu-se la oamenii ramasi pe platoul inalt al Luncanilor ca la niste oameni… „speciali”. Cu origini si apucaturi oarecum pagane, altfel decat restul hunedorenilor. El insusi un fiu al acestor tinuturi, nascut undeva intre Tarsa si Prihodiste, Samu nu a mai urcat de multi ani la casa parinteasca si nici nu se mai considera acum chiar unul „de-al lor”, get-beget.

In Tara dacilor, printre nori: Prihodiste1968 – Prima masina care a ajuns in Prihodiste

A fost plecat mult din zona, soarta l-a dus in alte directii. L-a preocupat insa mereu chestiunea asta a dacilor, a locurilor magice din munti, ce inca-si mai pastreaza puterea. A citit carti, a vorbit cu istorici, arheologi, chiar si cu unii intelectuali specializati in stiinte ezoterice, care au trecut pe aici, in drum spre cetatile dacice. Aveam sa merg impreuna cu el, a treia zi la rand, inca o data, acolo. Ca sa vad ceea ce oamenii simpli n-au stiut sa-mi arate. Cele sapte cetati si locul lor exact, in hexagonul din zari. Pestera de la Cioclovina, in care se zice c-a slujit insusi marele Zamolxe… Terasele de la Fetele Albe, pline de vetre de locuinte de „tarabostes”, nobilii lui Decebal, care supravegheau departarile, jucandu-se de-a zeii cu ploile, vanturile si fulgerele, conducandu-le in batalii dupa cum le poftea inima… Cei doi tumuli ca niste sani perfecti de langa scoala din Prihodiste, in care sigur sunt ascunse morminte nobiliare, dupa cum i-a zis candva un arheolog, dar care inca n-au fost cercetati deloc pana azi. Locurile unde a gasit chiar el cioburi si radacini de temelii antice, inca din copilarie, cand se zbenguia neinfricat prin toti muntii astia. Numai pe pamanturile familiei sale – vreo trei munti, 28 de kilometri dintr-o parte in alta – au fost descoperite, recent, sapte asezari ale dacilor. Dupa foarte multe calatorii in zona, concluzia lui si a specialistilor cu care a discutat e una singura: acest platou e cu adevarat un loc ales. O anumita „energie” il strabate, o putere pe care o simti (el, bastinasul, o simte „in sange” de fiecare data cand urca aici), la modul cel mai concret cu putinta, si care-i face pe oamenii ce ajung pana aici sa se schimbe spiritual. Intr-o limba veche, „prihodiste” inseamna pas, trecatoare. Pentru Grec Samu inseamna chiar o trecatoare spre cer.

http://www.formula-as.ro/2011/978/societate-37/in-tara-dacilor-printre-nori-prihodiste-13965
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: