Skip to content

Ursici, calatorie spre tara de dincolo

05/01/2013

Ursici, calatorie spre tara de dincolo

Ursici, calatorie spre tara de dincolo

Intotdeauna va fi asa: un drum, un drum de asfalt care sa te poarte de-a lungul unor campuri, sate si orase razlete, un drum peste care va ninge, staruitor si incet, ca in toate povestile pe care le-ai citit vreodata.

Va trebui sa treci insa de Calan, pentru ca, oricat de mult si de linistitor ar ninge, despre blocuri si furnale s-au scris destule povesti triumfale, despre cooperative, uzine si oameni ai muncii, dar care au adus cu ele multa, prea multa tristete. Tristetea aceea care nu se sterge atat de usor, tristetea care ramane, chiar si atunci cand ninge. Va trebui sa te indepartezi de ea, s-o lasi in urma, sa urci pe un drum inzapezit si sa pastrezi linistea. Poate ca acolo, in mijlocul unei campii albe, vulpea care te priveste iti va spune ca ai trecut un hotar nevazut, ca ai intrat in poveste, in tara oamenilor liberi, Luncani.

O binecuvantare

Bosorod – comuna din care se deschid drumurile spre o alta lume, straveche, uitata, inzapezita – e ultima legatura cu realitatea pe care o cunosti. Aici sunt scoala, primaria, magazinele, aici casele sunt stranse una langa alta, aici sunt numarati si stiuti toti oamenii aceia care traiesc sus, deasupra padurii, in tinutul cu asezari risipite, locul acela tainic ca o inima care se incapataneaza sa vibreze la fel, de mii si mii de ani. Trebuie doar sa asculti. Suzana Gruiescu, o femeie de 74 de ani din Bosorod, iti va vorbi despre inima asta, despre incercari si primejdii, iti va arata zambetul ei cald, luminos, te va binecuvanta simplu, iti va spune ca are de hranit animale, ca te asteapta sa te intorci.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloPe vale

Asa incep toate basmele: cu o batrana care te asteapta, care stie totul despre drumul tau, inainte ca tu sa-i fi povestit ceva, o batrana care iti sopteste putine, foarte putine lucruri, un om din acela rar despre care stii, atunci cand inchizi ochii, ca e totuna cu o zana buna. De fapt, in satele acestea din Platforma Luncanilor – Alunu, Cioclovina, Luncani, Prihodiste, Tarsa si Ursici – tot ceea ce se intampla are o fata nevazuta, rasfrangerea unei alte realitati, mai drepte, mai inalte, mai pure. Pentru ca din inima aceasta a Daciei de odinioara n-au pornit doar istoria si oamenii, ci si credinta si povestile. Ca sa le afli, trebuie sa simti mai intai inima aceea care pulseaza si sa mergi inainte pe un drum cu zapada, din ce in ce mai multa zapada.
In Bosorod n-a mai coborat nimeni, de multa vreme. De pe culmile impadurite, pe vale, se lasa o pacla cenusie. Dincolo de ninsoare, sus, cel mai sus, in Ursici, sunt oameni, oameni inzapeziti, carora li s-a pierdut urma. Iti vine greu sa crezi. Odata ce ai ajuns in Luncani, lumea, asa cum o stii, se sfarseste. Te opresti. Drumul spre Ursici este o dara nelamurita intr-o mare uriasa, scanteietoare, de zapada. Te mai uiti o data. Te indoiesti. Incepi sa urci.

Valvele Padurii

Se urca chinuitor de incet spre Ursici, asezarea cea mai indepartata si mai inalta din Platforma Luncanilor. Crengile copacilor se incovoaie de atata zapada, padurea incremenita te inghite cu totul, drumul serpuieste anevoios pe marginea prapastiei, dar urci, urci mai departe. Poate ca aici, in mijlocul acestei intinderi de gheata, tacerea devine asurzitoare, iar gerul iti vorbeste. Ar trebui sa te opresti, ca sa te deprinzi cu linistea veche a locului prin care treci, doar ca rotile masinii se incapataneaza sa se invarta si tot ceea ce auzi este motorul si respiratia ta soptita. Iar tu ai plecat sa cauti povesti. Povestile acelea stravechi care au inceput cu un chiot ce a rasunat in inima noptii, un chiot prelung, rascolitor, cumplit – uuuuuuuuuuu – si au ramas si acum, aici, pentru totdeauna. Un chiot menit sa alunge Valvele Padurii, sa le tina departe de poteci, de oameni, de cai. Doar ca ele, Valvele, Alea Frumoase, spiritele intunecate si ascunse ale padurii, cele care strajuiesc dealurile Luncanilor, cele care te smintesc daca le auzi cantand, cele pe care nu le vezi niciodata, dar le simti falfairea aproape, cel mai aproape, fiintele acestea nestiute, venite de pe un alt taram, nevazut, care se amesteca uneori cu cel de aici, din Luncani, cele care iti incalcesc si parul si mintile odata ce ai indraznit sa le raspunzi, cele care te duc la pieire daca le nesocotesti, ele, Valvele, Alea Frumoase, n-au plecat niciodata si au ramas sa ne pandeasca de pe rapele stranii si stancoase peste care trebuie sa razbati daca vrei sa ajungi la Ursici.
Masina urca. Din ce in ce mai greu. Hartile trebuie sa se fi inselat, iti spui, nu e cu putinta ca aproape douazeci de familii sa traiasca fara curent, scoala, biserica, cimitir, magazine, asa de departe de toti si de toate. Nu are nici un sens, iti spui, la ce bun, te intrebi. Motorul toarce mai departe. Intre timp, a incetat sa mai ninga, te-ai obisnuit cu drumul intortocheat, cu padurea amenintatoare, ai ajuns deasupra paclei ce parea de nepatruns, devii nerabdator, vrei sa gasesti mai repede satul acela atat de indepartat, ai inceput sa faci poze.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloValea Luncanilor

E bine, e o zi frumoasa, ti se pare ca incepi sa auzi oameni, iti vine sa fluieri, si fluieri. Padurea e doar o alta padure, pe care poti sa o strabati oricand, daca ai o masina buna. Apoi, fara sa-ti dai seama ce s-a intamplat, totul se opreste. Masina, drumul, fluieratul tau. O roata se invarteste in gol deasupra prapastiei, celelalte s-au proptit intr-un morman de zapada si nu mai vor sa se clinteasca. Padurea a ramas incremenita, la fel ca si tine, a inceput doar sa ninga din nou. Drumul s-a oprit.
Timpul trece altfel cand sapi intr-o zapada ce nu se mai sfarseste, cand simti, iarasi, cu putere, cat de departe esti de orice loc in care mai exista oameni. Timpul se mareste, te inghite, te face sa uiti. Sapi. Aproape ca simti un falfait usor ce iti atinge fata, ca o prezenta nevazuta ce iti da tarcoale. Intr-un tarziu, te gandesti la vorbele Suzanei Gruiescu, la zambetul si binecuvantarea ei. Zambesti si tu. Va fi bine. E imposibil sa nu scapi din zapada aceea. Si scapi. Prapastia se indeparteaza incet de tine, masina se rasuceste, esti din nou pe drum. Vei ajunge a doua zi in Ursici, iti spui, ceva nu a mers bine acum. Se insereaza. Te intorci, cobori.

Tara oamenilor liberi

A nins si mai mult peste noapte, iar drumul pe care cu o zi inainte abia il intrezareai a disparut, intre timp, cu totul. Ursiciul este iarasi nevazut, pierdut intr-o mare de zapada, pe un alt taram, dintr-o alta lume. Urmele pe care le-ai lasat aproape ca nu se mai vad, ca o marturie gata sa se stearga a unei mari neputinte. „Pai nu, nu se poate ajunge acu’ sus, orice masina ati avea dumneavoastra. Ca nu se poate. Doar sa asteptati buldozeru’ sa-si faca treaba, da’ atunci mai tine o saptamana, doua. Poate trei”.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloGhita

Ghita din Luncani se uita indoielnic la noi si zambeste. Pentru el, omul asta care tocmai a spart gheata de pe rau ca sa-si adape calul, lucrurile sunt simple si statornicite de mult. Iarna, omul se trage in casa, face un foc zdravan, are grija sa-si hraneasca vitele, sa nu le lipseasca nimic, cand ninge prea tare, iese, „din ora-n ora, daca traba”, si nu lasa zapada sa se aseze: „E greu, da’ ce sa-i faci? Iarna-i iarna si cat de greu poate sa-ti fie, ca doar d-aia ai tras toata vara la stana, la padure, la fan. Daca batranii nostri puteau, noi de ce sa nu putem?”. Il intreb pe Ghita daca cei din Ursici mai coboara pe vremea asta in satele de jos. Se uita mirat, isi trage calul mai aproape si zambeste din nou. „Pai de ce sa coboare? Ca n-au de ce. Ca lor chiar nu le lipseste nimic. Au oile, cel mai sarac om din Ursici si tot are la fo 40 de oi, au lemne, ca padurea e sub nasul lor, acolo, au fan, au apa, au malai, au vinars, de ce sa coboare, ce sa gaseasca in saracia noastra de pe vale?”. Copiii, cati mai sunt, daca mai sunt, sunt toti inscrisi la internatul scolii din Bosorod, doar de preot sa mai aiba nevoie, „da’ si el, daca e ceva, urca, urca pan’ la ei prin toata zapada asta, ca n-are incotro”.
Dintr-odata, lumea aceea inaccesibila, tinutul acela magic, nevazut, devine mai simpla, mai lamurita. Acolo sus, la peste 900 de metri inaltime, in inima Daciei stravechi, iarna este doar un alt anotimp, acelasi cu care oamenii s-au obisnuit de mult. Pentru ca, mai presus de toate, ei, cei din Ursici, si-au pastrat libertatea aceea aspra, libertatea celor care depind numai si numai de puterile lor. Acolo, deasupra acestei pacle cenusii galbui din care ninge, istoria nu s-a instapanit, pentru ca istoria si tristetea nu pot urca printr-o padure cu Valve. Pentru ca doar cei din Ursici hotarasc cand e timpul ca povestile sa se schimbe, niciodata invers. Pentru ca n-a fost niciodata usor, nici macar vara si nici macar cu masina, sa ajungi atat, atat de departe, la mai bine de 15 kilometri, 15 kilometri intortocheati si prapastiosi, de orice asezare stiuta. Pentru ca, mai intai, ca sa razbesti pana acolo, trebuie sa indupleci, ca in orice basm, duhurile padurii. Pentru ca, atunci cand privesti dincolo de nori, e limpede ca din cel mai inalt sat al Luncanilor trebuie sa fi pornit la vale toate basmele pe care le stim.

Parintele cel mult umblator

E un preot tanar la biserica din Luncani. Il cheama Nicolae Stancu. El, poate, si postasul din Cioclovina, sunt singurii oameni care se incumeta sa strabata pantele abrupte, ca sa ajunga in satele de sus. Atunci cand oamenii mai uita, atunci cand oamenii se gandesc la munca mai usoara si la banii mai multi din alte tari, preotul le vorbeste despre credinta, despre legatura dintre om si om, despre datini. „Le spun, le aduc aminte ca, fara sa fie uniti, nu au nici o sansa sa supravietuiasca aici. Ca la fel au facut si parintii parintilor lor”. Iar ei asculta, se strang cu toti laolalta in biserica din Tarsa, sau in cea de jos, din Luncani, se roaga, aprind lumanarile pentru cei vii si cei morti si se intorc la viata aceea care curge cu totul altfel decat orice alta viata pe care o stim. Multi pleaca sa-si gaseasca de lucru in alte parti, destui sunt cei care raman.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloParintele Nicolae Stancu

„Astea sunt vremurile, e greu sa li te impotrivesti”, spune parintele Stancu, apoi imi vorbeste despre frig, despre ninsoare, despre biserici, caini si poteci. In Ursici ajunge cel mai greu. „Acolo oamenii sunt mai mandri, mai aspri, mai duri, acolo doar ei hotarasc daca trebuie sa coboare sau nu. Nu e un loc pentru cei slabi. Muntele e al lor, a fost intotdeauna, sunt familii instarite de ciobani adevarati, unii au mai bine de doua mii de oi. Ca cei din Ursici trebuie sa fi fost si dacii”.
Atunci cand ajunge in sat, parintele aduce intotdeauna cu el apa sfintita. Nu doar pentru oameni, ci si pentru animale. Pentru ca nu doar oamenii au nevoie in locurile astea de agheasma, ci si animalele, animalele care se imbolnavesc si se vindeca doar cu rugaciunea si taina pe care o poarta cu el un preot. Atunci cand coboara la vale trei ore, satenii din Ursici se opresc intotdeauna la biserica din Luncani. Isi spun rugaciunile, isi marturisesc pacatele si se intorc, de multe ori pe jos, pe aceleasi drumuri, aproape cinci ore de urcus neintrerupt.
Un drum pe care, intr-o vreme, il facea si Burcus Petru din Ursici, saptamana de saptamana. Se trezea mult inainte ca lumina sa se iveasca, cobora in tacere prin padurea aceea nesfarsita, plina de animale, de fosnete si falfairi ciudate, pentru ca, odata cu soarele si dimineata, sa intre in Luncani, la cei aproape 80 de ani pe care ii avea, garbovit si mandru, imbracat in straie populare, ca sa se aseze la locul lui din strana bisericii. Acolo canta, duminica de duminica, pentru bucuria si slava lui Dumnezeu. La sfarsitul slujbei, Burcus Petru incepea sa urce, mai drept, mai usor, mai senin, drumul acela de-o viata, anotimp dupa anotimp, spre satul lui din munti. Iarna, cand ajungea in Ursici, tocmai incepea sa se insereze.

Ziua ursului

Poate ca Isidor Totulea, vanatorul care locuieste singur impreuna cu sotia bolnava in Mesteacanu, la mai bine de doua ore de mers pe jos de centrul satului Ursici, poate ca Nechifir Toncea, de 89 de ani, vor sti sa spuna toate povestile de care e nevoie. Pentru ca fara povestile lor, lumea, asa cum e ea, nu poate fi imaginata. Pentru ca rostul tuturor povestilor este sa fie spuse mai departe, sa ramana.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloDrumul spre biserica

Doar asa, odata ce inchizi ochii, odata ce incepi sa simti adierea mestecenilor, racoarea binecuvantata a padurii, odata ce incepi sa urci pieptis pe „Dalma Lunga”, mai sus, tot mai sus de apele repezi de pe Valea Otapului, pas cu pas, pe poteca spalata de ploi si vremuri, odata ce ai apucat drumul lung spre casele din Burcosesti, satul Ursici, acolo unde traiesc de veacuri familiile Rambetea si Ursic, vei sti, poate, sa te odihnesti, sa-ti tragi sufletul, mai intai la „Crucea la Cale”, iar mai apoi la „Crucea din Dalma Lunga de la Ses”. Asa au facut toti cei dinaintea ta, asa vei face si tu, cand vei ajunge. Pana atunci, nu-ti ramane decat sa asculti o poveste cu un preot pe munte, o poveste simpla, care vorbeste despre ursii din Ursici, despre oameni si taine. Aproape ca auzi, odata cu povestea, fosnetul inserarii, si vreascurile, si vantul, si respiratia. Aproape ca simti, ca in orice poveste, cum respiratia asta a omului se opreste, aproape ca auzi cum bataile inimii se intetesc, nebuneste, cum lumea incepe sa se roteasca, din ce in ce mai repede, intr-un vartej al spaimei care nu mai poate fi oprit. Ursul, zeitatea aceea aspra si temuta in toate satele Luncanilor, fiinta aceea care apuca vita de spinare, ii soarbe sangele din dreptul plamanilor pana la ultima picatura, ca apoi sa se indeparteze de prada, odata ce a ucis-o, si sa se intoarca noaptea, ca s-o duca in locurile lui ascunse si s-o manance in tihna, ursul incepuse sa urce, in urma preotului, spre Ursici.

Ursici, calatorie spre tara de dincolo

N-ar mai fi fost mult pana ce omul si fiara ar fi ajuns impreuna, unul langa altul. Insa nu doar Bunul Dumnezeu, ci si randuielile vechi ale oamenilor de aici sunt facute sa alunge primejdiile, si asta dintotdeauna. An de an, pe 1 august, aici, in Platforma Luncanilor, satenii tin o sarbatoare pe care o pastreaza si acum. Ziua Ursului. Ursul nu mai e pomenit de nimeni atunci, i se spune doar „Al Mare” sau „Macavei”, dupa numele sfantului din calendar. Lumea se odihneste, nu se mai mulg vacile cu vitei, iar in toiul cositului, se mai lucreaza la fan doar cu dezlegare, doar daca ajuti pe altcineva, o alta familie, la claca. Iar o claca, in Ursici, in Tarsa, oriunde in Luncani, nu este decat prilejul unei alte sarbatori. Oamenii se aduna impreuna, muncesc, pentru ca apoi sa manance pe saturate, sa bea in tihna, asezat, sa cante, iar seara, dupa fan, sa chiuie si sa joace, pana spre dimineata. In felul asta, ursul nu va mai veni, pentru ca oamenii sunt impreuna, pentru ca oamenii il sarbatoresc si il respecta, pentru ca bucuria e cel mai de pret lucru, pentru ca ea, doar ea, va tine fiarele departe.

Ursici, calatorie spre tara de dincolo

Poate ca sarbatoarea asta, a vietii traite impreuna, si poate ca inchinaciunea adanca a preotului catre un Dumnezeu Care Vede, l-a facut nu doar pe om sa se opreasca, ci si pe urs. Cei doi s-au privit o vreme, tacerea aceea trebuie sa fi durat o vesnicie. Intr-un tarziu, poate dupa cateva clipe, poate dupa o viata, si om, si urs au inceput sa se miste. Unul in sus, tot mai sus, spre satul Ursici, catre spovedanie, iar altul, greoi, inspre paduri, in desisurile acelea de fag, stejar si mesteacan. Aici, in locurile astea aproape de cer, credintele vechi si cele noi se amesteca una intr-alta, firesc si simplu, de-o viata. Dumnezeu e acelasi, El ii are in grija pe oameni.

Baiatul lui Septimiu Popovici, bradul

De 80 de ani creste bradul din gradina bisericii din Luncani. Toti preotii ce l-au urmat pe Septimiu Popovici si-ar fi dorit sa fie taiat. Pentru ca, in toti anii acestia, bradul s-a inaltat amenintator, urias, mandru si batran, impovarat de ninsori, lovit de ploi, incercat de vijelii. Ar putea sa se prabuseasca oricand, iar daca asta se va intampla, bijuteria de biserica, cioplita din lemn vechi, vopsita in negru, dar neatinsa de vremuri, ar putea sa nu mai existe.

Ursici, calatorie spre tara de dincoloBradul de 80 de ani

Pentru ca, atunci cand va fi sa cada, bradul va lua cu el, nu incape indoiala, si lacasul asta din vale, umbros si plin de sfinti. Doar ca nici unul din cei ce au venit aici dupa Septimiu Popovici nu a fost, de fapt, din partea locului. Doar el, omul acesta care se odihneste alaturi de sotia sa in gradina bisericii, care a slujit cu credinta, din 1935 incoace, mai bine de 40 de ani in biserica din Luncani, doar el, Septimiu Popovici, s-a nascut pe meleagurile astea. Ca oameni gospodari, veniti sa sfinteasca locul, preotii ce i-au urmat au privit sus, foarte sus, spre varful inalt, puternic, plin de seva si de crengi al copacului si au clatinat din cap a indoiala. Oricat de frumos ar fi, bradul e inclinat prea tare inspre biserica, si-au spus, iar asta nu are cum sa fie bine. Vantul, stie oricine, poate fi turbat, atunci cand sufla pe Valea Luncanilor. Au aflat mai tarziu, preot dupa preot, atunci cand au rugat oamenii sa-l taie, ca bradul acesta nu e, asa cum credeau, un brad. In el, in trunchiul masiv, usor inclinat spre biserica, dincolo de coaja plina de rasina si de ramurile dese si bogate, din ascunzisurile tainice ale radacinilor prelungi, salasluieste, de 80 de ani incoace, de cand a fost sadit, un om. Preotii i-au privit intrebatori pe sateni, s-au mirat si au spus apoi, unul dupa altul, acelasi lucru limpede ca lumina zilei: un copac care creste ca un brad si arata ca un brad nu poate fi, n-a fost niciodata, altceva decat un brad. Dar oamenii din Luncani si din Ursici nu s-au lasat induplecati. Bradul acela nu era un brad, popii puteau sa creada ce vor ei, nici nu incapea vorba de taiat! Acolo, inauntrul lui, isi duce viata, de 80 de ani incoace, un copil care nu mai este. Si asta, pentru ca atunci cand a fost sa moara, tatal sau, parintele Septimiu, a refuzat sa creada ca baiatul, primul lui nascut, s-a stins inainte sa apuce un an, inainte sa-l vada mergand, jucandu-se, vorbind. Baiatul meu va creste, si-a spus el, baiatul meu imi va ramane aproape si se va inalta deasupra tuturor. Atunci, la moartea pruncului, la putin timp dupa inmormantare, preotul a sadit bradul. L-a tot vazut crescand, inaltandu-se incet, mai intii deasupra crucilor de lemn din micul cimitir, apoi a caselor, a bisericii, a satului. Astazi, cand Septimiu Popovici nu mai este nici el, fiul sau are deja 80 de ani si strajuieste semet intreaga vale a Luncanilor. Multi s-au nascut cu el, ii stiu povestea, il privesc in tacere si isi inclina capul. Cu timpul, si noii preoti ce s-au perindat in locurile astea au invatat sa faca la fel. Baiatul parintelui Septimiu este un brad inalt, ramuros, usor inclinat spre biserica, prin care acum, in mijlocul iernii, adie un vant rece.
Nu, nu am ajuns in Ursici. Cine stie, poate ca de vina e toata tristetea pe care am luat-o cu mine, de care n-am stiut sa scap, poate ca am gresit, poate ca am nesocotit niste lucruri care nu se vad, poate ca undeva, cineva, pe drumul acesta lung si inzapezit dintre o realitate si o alta realitate, una mai inalta, mai simpla, mai curata, a hotarat ca nu e inca timpul sa pasesc acolo, pe taramul acela vechi de unde incep toate basmele. Ceva s-a intamplat insa. De la o vreme incoace, nu mai pot sa scap de dorul asta nelamurit, de zambetul ca o binecuvantare, de credinta tainica, ascunsa, vie, ca ma voi intoarce acolo. Sper ca atunci sa fiu primit.

http://www.formula-as.ro/2012/1011/societate-37/ursici-calatorie-spre-tara-de-dincolo-14861
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: