Skip to content

Moartea si reinvierea unui sat parasit

06/02/2013

PASUNILE  RAIULUI

Muntii Sureanu, salasul dacilor si al ultimelor sate de munte / Foto: Parintele Pantelimon Susnea

E de ajuns o harta. O harta ca oricare alta, care sa va arate drumul spre Orastie. Din oras, n-aveti altceva de facut decat sa va indreptati catre Sibisel, iar apoi sa va incredeti in drumul forestier serpuit si in indicatoarele care va vor scoate sus, la lumina, deasupra lumii, acolo unde a inceput si a ramas totul: Magureni. Raiul e aici. A fost intotdeauna. Hartile noi nu mai pomenesc de locul asta, de vreme ce oamenii l-au parasit de ani buni. Dar nu de astfel de harti veti mai avea nevoie acum, ci de altele, nevazute. Si nu va va fi greu sa credeti in ele, atat timp cat cel mai de pret martor va va fi aproape: bucuria.

Deasupra lumiiPentru ca doar ea, bucuria, martorul asta care v-a urmat tacut de-a lungul drumului intunecos prin padure va va spune ca ati ajuns unde trebuia, va va arata cerul deschis ca o rugaciune, soarele bland, de toamna tarzie, care dezmiarda culmile impadurite ale Muntilor Sureanu, pasunile astea de inceput de lume, peste care timpul a trecut altfel, incet, in soapta, ca un indragostit care intelege ca nu poate merge mai departe, ca un indragostit care stie ca va trebui sa ramana.

PASUNILE RAIULUIIlie Nasta

Iar timpul a ramas neschimbat aici, credeti-ma, bucuria va va fi martor. Ea, doar ea, va va face sa uitati de harti si de toate lucrurile pe care le-ati lasat in urma, undeva, jos, pe un drum pietruit de la poalele Muntilor Sureanu. Veti sti atunci ca, fara sa va dati seama, ati pasit pe un alt taram si ca o alta realitate, pura, vie, de netagaduit, a luat locul celei vechi. Ca si cum, odata ajunsi in inima acestui loc, veti afla ca mai departe nu exista, ca nu a existat niciodata, ca inserarea e doar inceputul diminetii, ca noaptea nu e decat fata ascunsa a zilei, ca toate potecile nelamurite care se zaresc prin iarba inalta pot duce altundeva, dar ca altundeva e tot aici, la fel cum lumina nu mai coboara de sus, ci ramane in ramurile copacilor singuratici, in cate o cruce suie de mormant, prin casele risipite pe pajisti, din care, ciudat, nu se mai vede nici tipenie de om, nu se mai aude nici un latrat de caine.
Abia intr-un tarziu intelegi ca nu se putea altfel. Ca Dumnezeu a randuit lumina, apele si pamantul si ca i-a asezat aici pe oameni, sa se bucure de binecuvantarea Lui. Iar oamenii au ramas, au ramas de la inceputuri, au invatat rostul simplu al trudei, cum sa construiesti o casa, cum sa sapi o fantana, cand trebuie cosit fanul, ce copac poate fi taiat, ce inseamna sa fii pastor, cum se ridica o stana, care e gustul carnii si cum se prinde laptele. Iar lucrurile au ramas neschimbate, pentru ca nu aveau de ce sa se schimbe, pentru ca aici, sus, deasupra lumii, oamenii au primit intotdeauna binecuvantarea lui Dumnezeu si au stiut ca orice taina poate fi deprinsa atunci cand ai lumina, apa si pamant. Ca timpul poate trece, dar nu si aici, unde a fost statornicit altfel. Pana acum.

PASUNILE RAIULUISotia lui Ilie Nasta

Si te intrebi, nu ai cum sa n-o faci, ce s-a intamplat, de ce nu te intampina nimeni, unde sunt toti acei oameni care au locuit neintrerupt de la facerea lumii, stramosii celor care au ridicat candva Sarmizegetusa? Cine i-a alungat, ce anume a stricat echilibrul si randuiala a sute si sute de veacuri, ce duh nestiut s-a cuibarit si a muscat din tihna unui sat stravechi, cum de a ajuns timpul sa tulbure toate aceste pajisti fara timp? Poate ca martorul asta nevazut, bucuria, ti-a ascuns ceva, poate ca lumea cealalta, de jos, a razbit pana la urma in Magureni si a adus cu ea o alta realitate si o altfel de vreme, mai grabita. Poate ca, odata si odata, trebuia sa se intample si asta. S-a intamplat acum. Poate. Nu-ti ramane decat sa-ti ridici ochii ca sa iti dai seama ca pe drumul acela serpuit din padure trebuie sa urce si sa coboare destule camioane cu lemne. Nu-ti ramane decat sa vezi ca realitatea asta a intrat adanc in padure, si nu pe poteca, ci cu drujbe, foarte multe drujbe. „E in firea lucrurilor de azi”, iti spui, „padurea e bolnava si trebuie taiata”, o sa-ti spuna ei. Legile sunt ale lor, chiar si aici, in Magureni. Dar poate ca nici macar despre asta nu este vorba. Si vei sti atunci ca mai ai nevoie de un martor, altul, ultimul, al tuturor lucrurilor ce s-au intamplat aici. Il gasesti jos, la poalele muntelui, in Beriu. Il cheama Ilie Nasta.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Il cheama Ilie Nasta, are 82 de ani si, impreuna cu sotia, au fost ultimii oameni care au parasit satul, in 2007. Casa lor, bucataria de vara, camara si cele doua grajduri ii asteapta si acum sus, incremenite in raiul de la Magureni, stapanite doar de vietatile acelea ciudate, ploaia, ninsoarea si vantul, fiintele acelea de-o varsta cu pamantul, care nu intreaba nimic, niciodata, care stiu cel mai bine sa lase timpul sa treaca. Dar nu despre rai si nici macar despre timp nu iti va povesti batranul. Pentru el, povestile au ramas vii, suspendate deasupra pamantului, pe un taram vrajit cu paduri, fanete si dealuri nesfarsite, acolo unde tineretea e fara batranete si viata fara de moarte. Ilie Nasta a ramas si acum tanar, desi o alta realitate, cea din Beriu, ti-l arata coborand cu greu din pat, uitandu-se intrebator la tine, de undeva de departe, de foarte departe. Dar nu trebuie decat sa-l asculti ca sa-l vezi din nou pe cal, drept, puternic, in floarea varstei, inchinandu-se la ziua insorita si apucand drumul prin padure, inspre satele din vale. Un drum lung, pe care il va termina abia inspre seara, atunci cand va cere gazduire ori in Beriu, ori in Sibisel, ori in Castau, in toate acele locuri ca dintr-o vale a plangerii, in care timpul a inceput sa treaca altfel, in care vremurile s-au imbolnavit de un cancer grav, staruitor si neinduplecat, numit comunism.

PASUNILE RAIULUIAurel Tamba

Doar ca pana si aceasta boala grava, care a inghitit o tara intreaga, nu a razbit mai sus de padurea de la poalele Muntilor Sureanu, iar oamenii de acolo, vitele, pasunile si libertatea lor au ramas pe mai departe doar in grija Celui de Sus. Abia a doua zi va ajunge Ilie Nasta in vreun targ din Orastie,Hateg sau Sebes, va schimba branza pe ulei, zahar si petrol, se va opri o vreme la biserica, se va gandi la toti cei care se odihnesc la umbra vreunui fag in Magureni, cei adormiti intru Domnul, din satul lui fara cimitir si fara biserica, va spune o rugaciune si se va intoarce calare pe poteca aceea lunga si intortocheata, pe care urca dintotdeauna doar oameni si cai, nu si vremurile, nu si istoria. Apoi se va face iarna, pentru ca in povestile lui Ilie Nasta anotimpurile nu trec, ci pur si simplu se intampla. Familiile din Magureni – Tamba, Trufas, Rujoi, Vinerean, Jinar, Oproiu, Nasta si toate celelalte – se vor strange langa sobe, vacile si oile in grajduri, fanul va fi fost cosit de mult, branza stransa in putini, gradinile cu cartofi putini si zarzavat si mai putin vor fi acoperite de zapada, noaptea va manca tot mai mult din zi, petrolul va fi turnat in lampi, iar lampile vor lumina odaile de lemn. Iar frigul ar putea fi totuna cu tacerea, daca tacerea asta n-ar fi facuta din fumul unor hornuri, latratul indepartat al cainilor, lumina tremuratoare a unor lampi cu petrol, o padure scuturata de vant, si zapada, multa zapada. Ai spune ca gospodariile astea risipite nu au cum sa stie una de alta, ca au fost uitate pe vecie si asteapta, incet, sa fie ingropate sub ninsoare. Nu e asa, pentru ca aici, in Magureni, nu locuiesc doar oameni si vite, ci si ursi si lupi, si asta de cand e lumea lume. „Ca aici e locul lor, la fel ca si al nostru, cum sa te superi?!”, zice Ilie Nasta. Nu te superi nici macar atunci cand ursul coboara din desisul lui pana la grajduri, iti ia porcul bun de Craciun si se duce cu el spre padure. „Nu te superi, mama lui de urs, da’ pui mana pe lampa, strigi sa se auda in tot satul si pleci dupa el. Si oamenii se strang, unu’ cate unu’, ala care aude il striga p-ala care n-aude, asa se strang, toti cu lampile dupa ei, si se face lumina, si o iei calare, cu toti cainii dupa tine, pe urma ursului. Uneori nu-l gasesti, alteori il gasesti, da’ e prea tarziu, si te intorci acasa si musai sa bei ceva, mama lui de urs.”

PASUNILE RAIULUIAurel Tamba in bratele mamei

In Magureni n-a fost curent niciodata. Oamenii n-au avut nevoie de el, atata timp cat au avut un cal pe care sa-l incalece, care sa-i duca la padure dupa lemne, spre stane dupa oi, in satele de peste dealuri dupa mirese, in satele din vale dupa preot si provizii. De asteptat, au tot asteptat iernile, uneori si cate o saptamana, alteori, mai rar, si doua, pana cand preotul de jos ajungea infrigurat la ei, ca sa ingroape un om care s-a prapadit. Numai cel adormit nu mai cobora niciodata, ramanea aproape, cel mai aproape de Dumnezeu si casa, intr-un loc cu umbra si verdeata, odihnindu-se sub o cruce, intr-o gradina imprejmuita cu gard mic, de lemn. Iar credinta asta in Dumnezeu s-a pastrat neclintita, chiar fara preot, biserica si cimitir, pentru ca, pur si simplu, nu a fost nimeni sa o clinteasca, pentru ca atunci cand te nasti si mori in inima raiului, lucrurile astea raman odata cu tine. Lucrurile pot fi simple atunci, desi nu par, si nu iti ramane de facut decat sa cobori pe cal, in inima iernii, pe o poteca ingusta cu troiene uriase de zapada, din care doar Bunul Dumnezeu va mai putea sa vada calul, femeia, barbatul si pruncul infofolit din brate, doar El si binecuvantarea Lui iti va fi aproape, iti va indrepta pasii spre o biserica, un preot, spre o taina, marea taina a botezului. Iar copilul se va intoarce si va invata de la tine cum sa construiesti o casa, cum sa sapi o fantana, cand trebuie cosit fanul, ce copac poate fi taiat, ce inseamna sa fii pastor, cum se ridica o stana, care e gustul carnii si cum se prinde laptele.
O vreme. Pentru ca istoria a dibuit intr-un tarziu Magureniul si a facut, in 1950, ceva ce trebuia sa faca de mult: o scoala. Cand scoala s-a inchis, in 1972, copiii au coborat si au ramas sa invete in satele din vale. Dupa un timp, s-au obisnuit cu rosturile si istoria unei alte lumi, au ramas acolo, s-au casatorit si si-au ridicat case. Fara ei, satul a inceput sa imbatraneasca. Ilie Nasta la fel. Incet, i-a venit tot mai greu sa incalece, sa ajunga la padure, la stana, la copii. Cand a obosit, cand a inteles ca nu mai poate, a plecat, a coborat prin padurea aceea fara sfarsit de la poalele Muntilor Sureanu si nu s-a mai intors. Era ultimul. Acum, aici, in Beriu, i-au ramas niste povesti fara timp si un zambet cald, dintr-o alta lume, dintr-un rai care nu se sterge niciodata. Lui Ilie Nasta i-a ramas bucuria.

Intoarcerea lui Adam

PASUNILE RAIULUIAurel Tamba

Adam, Adam Tamba, s-a intors si el in Magureni si a ramas. A fost ultima lui dorinta. Pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca, dupa ce te nasti si traiesti undeva sus, dupa o randuiala statornicita de la inceputul inceputurilor, laolalta cu pamantul, apa si vazduhul, cu parintii si copiii tai, nu se face, pur si simplu nu se face sa te lasi ingropat acolo unde ai murit, in Beriu. Si atunci trebuie sa stii sa te intorci, dupa altfel de legi, pe un altfel de drum, si sa ramai, de data asta pentru totdeauna, inauntrul unui loc peste care va creste incet iarba, sus, cel mai sus, in inima vie a lui Dumnezeu.
Nici fiul sau, Aurel Tamba, n-a plecat cu adevarat din satul asta vrajit, desi traieste si lucreaza de multa vreme, impreuna cu familia, in Orastie. Nici el nu se poate desprinde de trecut, pentru ca stie ca timpul pe care l-a trait in Magureni nu poate trece, de fapt, niciodata. Si nu e vorba doar de amintirea unei copilarii care ii insenineaza chipul si nici macar ca, la aproape 30 de kilometri departare, undeva in munte, il asteapta de fiecare data o casa pe care a stiut sa o pastreze si in care poate locui oricand. E vorba, poate, de drumul acela nelamurit si magic, prin care o amintire devine dor, iar dorul se preschimba intr-o fiinta vie care te zgandare, care te cearta, care te face sa visezi, fara sa iti dea pace. Pentru ca dorul dupa un rai pierdut poate fi totuna cu tristetea, atunci cand amintirile raman vii si nu se lasa induplecate, ca o marturie a unei bucurii care nu se sterge, care te cheama, fara astampar, inapoi. Iar Aurel Tamba isi aminteste de niste lucruri care nu mai sunt. De fanul acela mai inalt decat el, pe care a invatat sa-l taie cu coasa, sa-l risipeasca, sa-l ridice in capite, de oile pe care s-a deprins sa le fluiere, sa le adune, sa le tunda, sa le mulga, de un sat, un sat fara inceput si fara sfarsit, care se tot intindea pe dealuri si pasuni, pana spre varful Godeanu si mai departe, spre capatul lumii, spre o cetate ascunsa cu nume ciudat, Sarmizegetusa, de o padure batrana despre care bunicii ii sopteau niste povesti cu duhuri nestiute si fiare salbatice, care il faceau sa se infioare, despre niste oameni si niste familii, multe, douazeci, care se adunau laolalta in stane si deveneau una singura – mare, fierbinte, frateasca, singura posibila, intreaga lume – de un copil, el, Aurel, la fel cu toti copiii care au aflat ce inseamna bucuria colindului si mirosul Craciunului, de tacerea si mirarea de a-i asculta pe oamenii mari vorbind seara in jurul focului, despre o alta lume si un alt timp, unele de neinchipuit, care se aflau jos, dincolo de padurea fermecata, pe unde doar caii si cativa barbati curajosi se incumetau sa paseasca, despre bucuria de a roti cumpana fantanii si a sorbi din cea mai limpede si mai curata apa de pe pamant, despre o scoala unde a invatat si altfel de lucruri, pana cand scoala s-a inchis, iar el a trebui sa coboare intr-o zi pe cal, deja mai mare, deja mai putin temator, ca sa invete mai departe.

PASUNILE RAIULUIMormintele din ograda casei

Iar Aurel Tamba a invatat bine rosturile lumii celeilalte, de jos, dar nu le-a uitat niciodata, n-a vrut, n-a putut sa le dea la o parte pe cele de sus. Pentru ca dorul dupa un rai pierdut poate fi totuna cu tristetea, atunci cand raiul acela incepe, incet, sa fie parasit, iar peste lucruri si obiceiuri, oameni si case, incepe sa se astearna, tot mai repede, paraginirea. Aurel Tamba a stiut ca trebuie sa faca ceva, ca trebuie sa se impotriveasca, ca un rai, raiul lui, Magureni, nu are voie sa fie inghitit de timp si de uitare, ca lumea aceea veche de cand lumea trebuie sa traiasca mai departe, cu fata indreptata catre Dumnezeu, asa cum a fost sa fie de la inceputul inceputurilor. Aurel Tamba a inteles ca oamenii, odata plecati, nu se mai pot intoarce decat in felul in care a facut-o tatal sau, Adam, spre odihna, pentru totdeauna. Si ca, daca nu ei, atunci altcineva va trebui sa pastreze raiul viu, cerurile deschise, rugaciunea neintrerupta.
In 2007, impreuna cu o mana de studenti si liceeni din Cluj, Aurel Tamba a mutat vechea temelie a scolii, acum in ruina, ceva mai sus si a inceput sa ridice un lucru care nu a existat niciodata in Magureni, dar care, de fapt, s-a aflat in inimile oamenilor dintotdeauna: un schit. Un sobor de 12 preoti au sfintit locul. Astazi, in schit a inceput sa se slujeasca, iar Aurel Tamba, fiul lui Adam, a aflat, are si stie unde sa gaseasca pacea.

Schimbarea la fata

PASUNILE RAIULUICerul din fereastra bisericii

Nu trei pastori, ci trei maicute au urcat, acum trei ani, intr-o zi de iunie, pe drumul acela lung cat o viata, care leaga Orastie de Magureni. Pastorii plecasera deja de acolo, alungati de batranete si nevoi, spre o lume, daca nu mai buna, pentru ca mai buna nu putea fi, atunci mai sigura, mai deslusita, mai usor de folosit. Cineva trebuia sa se intoarca aici ca sa vada si sa inteleaga. Sa inteleaga, asa cum au facut-o maicile intr-o zi de iunie din 2008, ca undeva, sus, deasupra lumii, pamantul e totuna cu cerul, ca bucuria e un martor nevazut, ca binecuvantarea lui Dumnezeu e vie, ca fosneste, freamata si se aude, ca la inceput a fost cuvantul, iar cuvantul s-a facut lumina, apa si pamant, ca lumina, apa si pamantul sunt inca aici, nesmintite, in toata slava lor de la inceputuri, ca peste ele nu s-a asezat uitarea, nu se va aseza vreodata, ca rugaciunea oamenilor trebuie rostita, trebuie pastrata, trebuie dusa mai departe, acum si pururea si-n vecii vecilor, amin. Cele trei maici au stiut ca vor ramane din prima clipa. Abia cand au fost intrebate, au cautat, poate cu teama, una pe chipul celeilalte, marturia aceea nevazuta, dar atat, atat de coplesitoare si de netainuit. Era acolo, intiparita in sufletul si pe fata schimbata a fiecareia, mai vie, mai senina, mai luminoasa ca niciodata, le-a insotit, ca un martor nevazut, de-a lungul unui drum lung si serpuitor prin padure, si li s-a aratat, in toata slava ei Dumnezeiasca, aici, sus, la Magureni. „Vom ramane”, au raspuns maicile, „chiar de acum”.

PASUNILE RAIULUIParintele Nectarie

Au ramas, nu chiar de atunci, ci de a doua zi. Au locuit o vreme, cat timp au fost construite chiliile, in casa pe care Aurel Tamba a stiut sa o pastreze. In luna noiembrie a sosit Parintele Nectarie, iar in primul lor Craciun la schit, preotul Ioan Sabau a tinut ultima sa liturghie, inainte de a pleca la Domnul. A vorbit despre bucurie, taina si pace, a vorbit despre un sat, Magureni, care va continua sa fie, chiar si dupa ce oamenii l-au parasit.
De plecat insa, oamenii n-au plecat niciodata cu adevarat. Pentru ca acum au de ce sa se intoarca. Pentru ca, spune Parintele Nectarie, schitul asta pe care nu l-au avut niciodata ii tine treji, ii tine aproape, nu ii lasa sa uite, ii cheama, mereu si mereu inapoi, si nu doar cu turmele de oi, din ce in ce mai rar, vara, dintr-o obisnuinta de care se vor lepada incet, ci pentru un adevar mai mare, pe care doar aici il pot gasi cu adevarat: bucuria. Pentru ca atunci cand Dumnezeu vrea, lucrurile sunt simple. Cele mai simple. Pentru ca un schit dintr-un loc atat de indepartat si pregatit pentru uitare cum era Magureniul, se face, spune parintele Nectarie, intocmai ca o ciorba de bolovani. Pentru ca in fata bunului Dumnezeu nu trebuie sa te plangi de foame, ci sa iei lucrurile pe care le ai la indemana, pietrele si apa, daca numai pe acelea le ai, si sa le pui sa fiarba. Dupa un timp, oamenii vor trece pe langa tine si te vor intreba ce se intampla. Le vei arata atunci pietrele si apa care fierbe, le vei spune ca faci de mancare.

PASUNILE RAIULUIMaica Maria

Iar ei se vor mira poate, dar vor veni, unul cu cartofi, iar altul cu ceapa, unul cu verdeata, iar altul cu putina carne, si incet, cu rabdare, toate se vor lega impreuna, bolovanii vor fi scosi, iar ciorba iti va astampara foamea. Minunile sunt la indemana, le poti atinge, le poti vedea, le poti simti freamatul clar, adanc, viu prin realitatea cu care te-ai obisnuit, la fel cum temelia unei scoli in ruina devine temelia unui schit, la fel cum o harta stiuta se preschimba intr-o alta nevazuta, la fel cum un sat care coboara se preface peste noapte, prin voia lui Dumnezeu si a unor oameni, intr-un schit care se ridica. Si stii ca toate astea nu pot fi decat unul si acelasi lucru, ca nu mai pot fi separate nicicand, ca o marturie a unei realitati mai inalte, o realitate de care satul Magureni nu s-a lepadat vreodata.
Iar lumea de sus a prins din nou viata, incet, fara graba, intocmai ca o mancare in care se fierb mai intai bolovani. Manastirea Afteia a trimis lemnul, unii oameni au ramas si au lucrat fara plata luni si luni intregi, chiliile au primit sobe, schitul – un generator electric. O truda grea si binecuvantata s-a amestecat cu rugaciunea si cu linistea, pana cand au devenit totuna. Se trudeste si acum, se va trudi si mai departe. Candva, cu voia Celui de Sus si ajutorul celor de jos, totul va fi gata.

PASUNILE RAIULUISchitul care a alungat pustiul si a chemat viata inapoi

Pana atunci, va mai fi vreme sa ninga, sa se adune zapada si sa ramana rugaciunea, aceeasi rugaciune neintrerupta, veche de cand lumea, pe care o auzi, care e cu tine, care nu te lasa sa uiti, care iti sopteste ca aici timpul nu poate merge mai departe, care iti sopteste ca, in curand, va veni Craciunul, ca satul va urca din nou aici, macar pentru un timp – toti copiii si nepotii celor care odihnesc pe dealurile astea fara inceput, ca toate familiile – Tamba, Trufas, Rujoi, Vinerean, Jinar, Oproiu, Nasta, toate, vor deveni iarasi una singura, se vor strange laolalta cu maicile si cu Parintele Nectarie si vor vesti impreuna bucuria unei nasteri fara sfarsit.

http://www.formula-as.ro/2011/998/societate-37/pasunile-raiului-14519

One Comment leave one →
  1. maria manu permalink
    07/09/2016 21:08

    DOAMNE ,AJUTA-NE SA REINVIEM SATUL TRIST MAGURENI LUMINAT ODATA DE STRAMOSII ,BRAVII SI NEMURITORII NOSTRI DACI.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: