Skip to content

Ursici, locul in care diavolul nu razbeste

02/01/2013

Ursici, locul in care diavolul nu razbeste

* Rupt de lume, inaltat deasupra cetatilor dacice din Muntii Sureanu, Ursici este unul dintre cele mai vechi si tainice sate romanesti *
Citește mai mult…
Anunțuri

Nunta din varful muntelui

01/01/2013

Nunta din varful munteluiIon si Lucia Rambetea

Cerul si stelele

Ursici este un sat de munte, mai sus de Valea Luncanilor. Ca sa ajungi acolo, trebuie sa treci peste dealuri si paduri si sa urci neabatut pana cand ti se deschide in fata un platou urias, marginit de dealuri si munti. Acolo e ca si cum ai fi deasupra lumii. Mai sus de Ursici nu se afla decat cerul si stelele. Si poate visele oamenilor care traiesc in case izolate, departate una de alta, imprastiate printre paduri.

Citește mai mult…

CERCETĂRI DE TEREN ÎN PLATFORMA LUNCANI

13/12/2012

Document

Luna plina pe Platoul Luncanilor

15/02/2010

Luncanii se afla peste drum de Ursici. Peste-un munte. Si el este un sat pustiit. Jumatate din tarani au murit, jumatate au coborat la campie. Dar povestile nu vor disparea niciodata. Pamantul le tine in brate, stranse la pieptul lui .

Citește mai mult…

Piatra Rosie

15/02/2010

Ca atatea alte vestigii istorice, cetatea dacica de la Piatra Rosie e ingropata in uitare si in paduri.

Miroase a toamna si a istorii uitate. Crucea uriasa a unui vultur rataceste in cercuri inalte peste apa Luncanilor. Peisaj neschimbat din timpuri imemoriale. De jur-imprejur sunt pasuni inflorite, pe care tarani tacuti le cosesc cu miscari incete si obosite. Undeva, in spate, a ramas Bosorodul. In fata, drumul se ingusteaza spre rezervatia si pestera Cioclovina. In stanga si in dreapta sunt munti nesfarsiti, in care copacii cresc in salbaticia cea mai pura, in care casele de lemn sunt rasfirate pe kilometri intregi, in care oamenii au o anumita imobilitate ciudata, un anume fel de a fi si de a vorbi… Ei traiesc respirand in trecut, pentru ca padurile sunt pline de urme ale altor timpuri, cu bolovani uriasi ciopliti, desprinsi din cetatile dacice, pentru ca sunt obisnuiti sa vada in noptile cu luna plina flacarile comorilor ascunse, pentru ca pretutindeni poti gasi cioburi de ceramica antica si caramizi arse in cuptoarele altor milenii.
O iau la stanga, catre inima muntelui si catre locul in care stiu ca se gasesc Piatra Rosie si ruinele uneia dintre cetatile dacilor care facea parte candva din sistemul de fortificatii al Sarmizegetusei. O cetate pe care n-am vazut-o niciodata si despre care stiu prea putine lucruri. O cetate putin vizitata, putin stiuta, greu accesibila si, in general, ignorata.
Defileu stramt, cu pereti verticali, pana la cer. Piatra acestor munti e cu adevarat rosie. O batrana pazeste niste vite, asezata pe o piatra in mijlocul vuietului de apa, de cascada. Pe ea o pazeste un caine urias si alb. Fiecare raspuns vine greu, ca si cum s-ar gandi la fiecare cuvant. Da, stie. Stie unde e cetatea, apoi arata lent, cu bata, directia. E dincolo de zidul enorm de piatra al muntelui, chiar pe culme, sus-sus. Batrana are o ie alba, brodata pe toata maneca, despre care spune ca a fost a strabunicii ei.
Urc pe un drum ingust si serpuit, pentru a ma afla in cele din urma in fata unei porti de fier. Inchisa. Vulturul e mereu in cer, cruce rotitoare. Pare ca merge dupa noi. Strig, si de dincolo de poarta apare un barbat tanar, inalt, care merge lent, privind cu fixitate. „Am ratacit drumul catre cetate”, explic. „Drumul care se opreste in fata unei porti, ala nu e drum”, imi spune el, deschizand.

Citește mai mult…

Vanatoare de iele in platoul Luncanilor

15/02/2010

Exista in Romania locuri invaluite in mister, locuri deasupra carora plutesc precum un abur tulbure intamplari stranii, credinte care vin din adancurile mileniilor, obiceiuri stravechi care au ramas suspendate deasupra lumii si care, uneori, se lasa adulmecate de catre un… strain. La o aruncatura de bat de lumea „civilizata”, la o jumatate de ora de drum de marile sosele, amintiri stranii ale unor lumi uitate ies uneori la suprafata si daca esti atent le poti pipai, cu delicatete, umbra.

Citește mai mult…

Raiul pierdut

15/02/2010

Marioara Bodea s-a nascut in Ursici, intr-o casuta de lemn, cocotata pe-un varf de deal. Doi copii, doi parinti, doi bunici. si un munte. Tot muntele era doar al lor. Coborau foarte rar si se simteau liberi. Vecinii cei mai apropiati traiau la multi kilometri distanta, pe alte culmi singuratice. Vorbeau unii cu altii strigand, ca pasarile salbatice. Pana la scoala din sat, ea si fratiorul Gheorghita mergeau doua ore prin paduri si auzeau lupii. Biserica era jos, la poalele muntelui, 20 de kilometri pe care ii faceau in cinci ore. De aceea, de multe ori, nu mergeau. Ramaneau in casa cu doua odai si podele din lemn geluite, mirosind a brad proaspat si cumva a tamaie. Imbracati de duminica, stateau toti in mijlocul casei inchipuindu-si ca sunt intr-o biserica si asculta vorbele unui preot. Erau singuri, puternici, stapani. Bunicul Lisandru deschidea o biblie veche, neagra si foarte mare. Un batran voinicos, cu plete albe si un chimir urias, de care nu se despartea nici in somn. El le citea din Biblie tuturor. Marioara il tine minte pe fratele Gheorghita, care statea in genunchi, pe podea, imbracat in camasa alba, scortoasa, cu gulere mari. Pe mama Leonora, micuta, apriga, ochioasa, si pe blandul lor tata Ion, care le ingaduia toate poznele si bataile si jocurile de-a mamaliga facuta din pamant. tine minte si mainile lor, care se atingeau uneori, in secret, ferindu-se parca de ochii copiilor; chipul intors al tatalui, pentru o clipa, in soarele verii, zambindu-i peste umar mamei, femeii lui, cu un tainic subinteles, c-o dragoste simpla, greu de spus in cuvinte. tine minte – zice – „o armonie” in casa aceea, care s-a risipit imediat, dupa ce au inceput primele ganduri de plecare din sat. Da, inca din ziua in care tatal lor s-a gandit ca poate ar fi mai bine sa mearga sa se angajeze muncitor la Calan, la combinat, fiindca viata in Ursici devenise prea grea. Nu exista nici macar un drum de carute, totul era carat cu spatele, 20 de kilometri distanta, prin zapezi care le ajungeau oamenilor pana la umeri Dar mama lor a spus „nu”. La fel au spus si ceilalti din neam. De atunci a pornit totul. Mama lor era mandra, bacita, „crestea sute de oi si vroia sa aiba mai multe, la fel ca celelalte vecine, libere, toate, si proprietare pe muntii lor, cum traiau altadata femeile dace. Chiar si acum, dupa ce s-a mutat pe langa Hateg, la asfalt, tot mai tine vreo trei sute de oi „doar de suflet, asa”, de drag, c-o incapatanare pe care n-o pricepe nimeni”.

Citește mai mult…